Codul de procedură penală (1968) · 7 articole
Abrogat la 1 februarie 2014 · înlocuit de Codul de procedură penală. Textul rămâne disponibil — formă istorică, nu drept în vigoare.
(1) Excepția de necompetenta materiala și cea de necompetenta după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronuntarea hotărârii definitive.
(2) Excepția de necompetenta teritoriala poate fi ridicata numai până la citirea actului de sesizare în fața primei instante de judecată.
(3) Excepțiile de necompetenta pot fi ridicate de procuror, de oricare dintre părți, sau puse în discutia părților din oficiu.
(1) Când competența instanței este determinata de calitatea inculpatului, instanța rămâne competența sa judece chiar dacă inculpatul, după savarsirea infractiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când:
a) fapta are legătură cu atribuțiile de serviciu ale făptuitorului;
b) s-a dat o hotărâre în prima instanța.
(2) Dobandirea calității după savarsirea infractiunii nu determina schimbarea competentei, cu excepția infracțiunilor savarsite de persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1.
A se vedea și DECIZIA CURTII CONSTITUTIONALE nr. 67 din 13 februarie 2003 , publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 178 din 21 martie 2003.
(1) Instanța sesizata cu judecarea unei infractiuni ramine competența a o judeca chiar dacă constata, după efectuarea cercetării judecătorești, ca infractiunea este de competența instanței inferioare.
(2) Schimbarea calificarii faptei printr-o lege noua, intervenita în cursul judecarii cauzei, nu atrage incompetenta instanței de judecată, afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel.
(1) Instanța de judecată care își declina competența trimite dosarul instanței de judecată aratata ca fiind competența prin hotărârea de declinare.
(2) Dacă declinarea a fost determinata de competența materiala sau după calitatea persoanei, instanța careia i s-a trimis cauza poate folosi actele indeplinite și poate menține masurile dispuse de instanța desesizata.
(3) În cazul declinarii pentru necompetenta teritoriala, actele indeplinite ori masurile dispuse se mentin.
(4) Hotărârea de declinare a competentei nu este supusă apelului și nici recursului.
(1) Când doua sau mai multe instante se recunosc competente a judeca aceeasi cauza ori își declina competența, conflictul pozitiv sau negativ de competența se solutioneaza de instanța ierarhic superioara comuna.
(2) Când conflictul de competența se iveste între o instanța civila și una militara, solutionarea conflictului este de competența Inaltei Curti de Casatie și Justiție.
(3) Instanța ierarhic superioara comuna este sesizata în caz de conflict pozitiv, de către instanța care s-a declarat cea din urma competența, iar în caz de conflict negativ, de către instanța care și-a declinat cea din urma competența.
(4) În toate cazurile, sesizarea se poate face și de procuror sau de părți.
(5) Până la solutionarea conflictului pozitiv de competența judecata se suspenda.
(6) Instanța care și-a declinat competența ori s-a declarat competența cea din urma ia masurile și efectueaza actele ce reclama urgenta.
(7) Instanța ierarhic superioara comuna hotaraste asupra conflictului de competența cu citarea părților.
(8) Când instanța sesizata cu solutionarea conflictului de competența constata ca acea cauza este de competența altei instante decit cele între care a intervenit conflictul și față de care nu este instanța superioara comuna trimite dosarul instanței superioare comune.
(9) Instanța careia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competentei nu se mai poate declara necompetenta, afară de cazul în care, în urma noii situații de fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătorești, se constată că fapta constituie o infractiune data prin lege în competența altei instante.
(10) Instanța careia i s-a trimis cauza aplica în mod corespunzător dispozitiile art. 42 alin. 2.
(1) Instanța penala este competența sa judece orice chestiune prealabila de care depinde solutionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instante.
(2) Chestiunea prealabila se judeca de către instanța penala, potrivit regulilor și mijloacelor de proba privitoare la materia careia îi aparține acea chestiune.
(3) Hotărârea definitivă a instanței civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabila în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale.
(1¹) Prevederile art. 35 alin. 4 nu se aplică în faza de urmărire penala. (1²) Declinarea de competența se dispune prin ordonanța. (4¹) În caz de indivizibilitate sau conexitate între infracțiuni pentru care competența aparține Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, competența de a efectua urmărirea penală în cauza reunită aparține organului de urmărire penală specializat mai întâi sesizat. Dispoziția nu este aplicabilă în situația în care s-a dispus disjungerea cu privire la infracțiunea care atrage competența celeilalte structuri.
(1) Dispozitiile cuprinse în art. 30-36, 38, 40, 42 și 44 se aplică în mod corespunzător și în cursul urmaririi penale.
(2) Când nici unul din locurile aratate în art. 30 alin. 1 nu este cunoscut, competența revine organului de urmărire penala care a fost mai intii sesizat.
(3) În caz de sesizari simultane, precaderea se stabileste în ordinea enumerarii de la art. 30 alin. 1.
(4) Dacă în raport cu vreunul din criteriile aratate în art. 30 alin. 1 sunt competente mai multe organe de urmărire penala, competența revine organului care a fost mai intii sesizat.
(5) Urmarirea penala a infracțiunilor savirsite în condițiile prevăzute în art. 31 se efectueaza de către organul de urmărire penala din circumscripția instanței competente sa judece cauza.
(6) Conflictul de competența între doi sau mai mulți procurori se rezolva de către procurorul superior comun acestora. Când conflictul se iveste între doua sau mai multe organe de cercetare penala, competența se stabileste de către procurorul care exercită supravegherea activității de cercetare penala a acestor organe.