COMPETENTA

(1) Judecatoria judeca în prima instanța toate infractiunile, cu excepția celor date prin lege în competența altor instante.

(2) Judecatoria solutioneaza și alte cazuri anume prevăzute de lege.

a) infractiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal, precum și alte infractiuni savarsite în legătură cu indatoririle de serviciu, comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date în competența altor instante;

b) abrogata;

a) infractiunile prevăzute de Codul penal în art. 174-177, art. 179, art. 189 alin. 3-5, art. 197 alin. 3, art. 211 alin. 3, art. 212 alin. 3, art. 215 alin. 5, art. 254, art. 255, art. 257, art. 266-270, art. 279¹, art. 312 și art. 317, precum și infractiunea de contrabanda, dacă a avut ca obiect arme, munitii sau materii explozive ori radioactive;

b) infractiunile savarsite cu intentie, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei;

c) abrogata;

d) infracțiunile privind traficul și consumul ilicit de droguri;

e) infractiunea de bancruta frauduloasa, dacă fapta priveste sistemul bancar;

f) alte infractiuni date prin lege în competența sa;

a) infractiunile menționate în art. 27 pct. 1 lit. a)-e¹), savarsite în legătură cu indatoririle de serviciu, de militari până la gradul de colonel inclusiv;

b) alte infractiuni date prin lege în competența sa;

a) infractiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 și infractiunile privind siguranța naționala a României prevăzute în legi speciale;

b) infractiunile savarsite de judecatorii de la judecatorii și tribunale și de procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste instante, precum și de avocati, notari publici, executori judecătorești și de controlorii financiari ai Curtii de Conturi;

c) abrogata;

d) alte infractiuni date prin lege în competența sa;

e) abrogata;

f) abrogata.

a) infractiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 și art. 356-361, savarsite de militari;

b) infractiunile savirsite de judecatorii tribunalelor militare și ai tribunalelor militare teritoriale, precum și de procurorii militari de la parchetele militare de pe lângă aceste instante;

c) alte infractiuni date prin lege în competența sa;

a) infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și europarlamentari;

b) infracțiunile săvârșite de membrii Guvernului;

c) infracțiunile săvârșite de judecătorii Curții Constituționale;

d) infracțiunile săvârșite de membrii Consiliului Superior al Magistraturii;

e) infracțiunile săvârșite de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

f) infracțiunile săvârșite de mareșali, amirali, generali și chestori;

g) alte cauze date prin lege în competența sa;

a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronuntate, în prima instanța, de curtile de apel și Curtea Militara de Apel;

b) recursurile împotriva hotărârilor penale pronuntate, ca instante de apel, de curtile de apel și Curtea Militara de Apel;

c) recursurile împotriva hotărârilor penale pronuntate, în prima instanța, de sectia penala a Inaltei Curti de Casatie și Justiție, precum și alte cazuri prevăzute de lege.

a) conflictele de competența în cazurile în care Înaltă Curte de Casatie și Justiție este instanța superioara comuna;

b) cazurile în care cursul justiției este intrerupt;

c) cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege;

d) alte cazuri anume prevăzute de lege.

(1) Competența după teritoriu este determinata de:

a) locul unde a fost savirsita infractiunea;

b) locul unde a fost prins faptuitorul;

c) locul unde locuieste faptuitorul;

d) locul unde locuieste persoana vatamata.

(2) Judecarea cauzei revine aceleia dintre instantele competente potrivit alin. 1, în a carei circumscriptie s-a efectuat urmarirea penala.

(3) Când urmarirea penala se efectueaza de către Parchetul de pe lângă Înaltă Curte de Casatie și Justiție sau de către parchetele de pe lângă curtile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori judetean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileste careia dintre instantele prevăzute în alin. 1 îi revine competența de a judeca, ținând seama ca, în raport cu imprejurarile cauzei, să fie asigurată buna desfășurare a procesului penal.

(4) Prin "locul savirsirii infractiunii" se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infractionala, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.

(1) Infractiunile savarsite în afara teritoriului tarii se judeca, după caz, de către instantele civile sau militare în a caror circumscriptie își are domiciliul sau locuieste faptuitorul. Dacă acesta nu are domiciliul și nici nu locuieste în România, iar fapta este de competența judecatoriei, se judeca de Judecatoria Sectorului 2, iar în celelalte cazuri, de instanța competența după materie și calitatea persoanei, din municipiul București, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

(2) Infractiunea savirsita pe o nava este de competența instanței în a carei circumscriptie se afla primul port român în care ancoreaza nava, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

(3) Infractiunea savirsita pe o aeronava este de competența instanței în a carei circumscriptie se afla primul loc de aterizare pe teritoriul român.

(4) Dacă nava nu ancoreaza într-un port român sau dacă aeronava nu aterizeaza pe teritoriul român, competența este cea prevăzută în alin. 1, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

a) când la savirsirea unei infractiuni au participat mai multe persoane;

b) când doua sau mai multe infractiuni au fost savirsite prin acelasi act;

c) în cazul infractiunii continuate sau în orice alte cazuri când doua sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singura infractiune.

a) când doua sau mai multe infractiuni sunt savirsite prin acte diferite, de una sau de mai multe persoane împreună, în acelasi timp și în acelasi loc;

b) când doua sau mai multe infractiuni sunt savirsite în timp ori în loc diferit, după o prealabila înțelegere între infractori;

c) când o infractiune este savirsita pentru a pregati, a inlesni sau a ascunde comiterea altei infractiuni, ori este savirsita pentru a inlesni sau a asigura sustragerea de la raspundere penala a făptuitorului altei infractiuni;

d) când între doua sau mai multe infractiuni exista legătură și reunirea cauzelor se impune pentru o buna infaptuire a justiției.

(1) În caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă competența în raport cu diferitii faptuitori ori diferitele fapte aparține, potrivit legii, mai multor instante de grad egal, competența de a judeca toate faptele și pe toți faptuitorii revine instanței mai intii sesizate, iar dacă competența după natura faptelor sau după calitatea persoanelor aparține unor instante de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.

(2) Dacă dintre instante una este civila, iar alta militara, competența revine instanței civile.

(3) Dacă instanța militara este superioara în grad, competența revine instanței civile echivalente în grad cu instanța militara.

(4) Competența de a judeca cauzele reunite rămâne dobandita instanței, chiar dacă pentru fapta sau pentru faptuitorul care a determinat competența acestei instante s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronuntat achitarea.

(5) Tainuirea, favorizarea infractorului și nedenuntarea unor infractiuni sunt de competența instanței care judeca infractiunea la care acestea se referă, iar dacă competența după calitatea persoanelor aparține unor instante de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.

(1) Reunirea cauzelor se hotaraste de instanța careia îi revine competența de judecată, potrivit dispozițiilor art. 35.

(2) În cazul prevăzut în art. 35 alin. 3, reunirea cauzelor se hotaraste de instanța militara, care trimite dosarul instanței civile careia îi revine competența.

(1) În cazurile de indivizibilitate prevăzute în art. 33 lit. a) și b), precum și în cele de conexitate, cauzele sunt reunite dacă ele se afla în fața primei instante de judecată, chiar după desfiintarea hotărârii cu trimitere de către instanța de apel sau după casarea cu trimitere de către instanța de recurs.

(2) Cauzele se reunesc și la instantele de apel, precum și la cele de recurs, de acelasi grad, dacă se afla în acelasi stadiu de judecată.

(3) În cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. c), cauzele trebuie să fie reunite intotdeauna.

(1) Excepția de necompetenta materiala și cea de necompetenta după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronuntarea hotărârii definitive.

(2) Excepția de necompetenta teritoriala poate fi ridicata numai până la citirea actului de sesizare în fața primei instante de judecată.

(3) Excepțiile de necompetenta pot fi ridicate de procuror, de oricare dintre părți, sau puse în discutia părților din oficiu.

(1) Când competența instanței este determinata de calitatea inculpatului, instanța rămâne competența sa judece chiar dacă inculpatul, după savarsirea infractiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când:

a) fapta are legătură cu atribuțiile de serviciu ale făptuitorului;

b) s-a dat o hotărâre în prima instanța.

(2) Dobandirea calității după savarsirea infractiunii nu determina schimbarea competentei, cu excepția infracțiunilor savarsite de persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1.

(1) Instanța sesizata cu judecarea unei infractiuni ramine competența a o judeca chiar dacă constata, după efectuarea cercetării judecătorești, ca infractiunea este de competența instanței inferioare.

(2) Schimbarea calificarii faptei printr-o lege noua, intervenita în cursul judecarii cauzei, nu atrage incompetenta instanței de judecată, afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel.

(1) Instanța de judecată care își declina competența trimite dosarul instanței de judecată aratata ca fiind competența prin hotărârea de declinare.

(2) Dacă declinarea a fost determinata de competența materiala sau după calitatea persoanei, instanța careia i s-a trimis cauza poate folosi actele indeplinite și poate menține masurile dispuse de instanța desesizata.

(3) În cazul declinarii pentru necompetenta teritoriala, actele indeplinite ori masurile dispuse se mentin.

(4) Hotărârea de declinare a competentei nu este supusă apelului și nici recursului.

(1) Când doua sau mai multe instante se recunosc competente a judeca aceeasi cauza ori își declina competența, conflictul pozitiv sau negativ de competența se solutioneaza de instanța ierarhic superioara comuna.

(2) Când conflictul de competența se iveste între o instanța civila și una militara, solutionarea conflictului este de competența Inaltei Curti de Casatie și Justiție.

(3) Instanța ierarhic superioara comuna este sesizata în caz de conflict pozitiv, de către instanța care s-a declarat cea din urma competența, iar în caz de conflict negativ, de către instanța care și-a declinat cea din urma competența.

(4) În toate cazurile, sesizarea se poate face și de procuror sau de părți.

(5) Până la solutionarea conflictului pozitiv de competența judecata se suspenda.

(6) Instanța care și-a declinat competența ori s-a declarat competența cea din urma ia masurile și efectueaza actele ce reclama urgenta.

(7) Instanța ierarhic superioara comuna hotaraste asupra conflictului de competența cu citarea părților.

(8) Când instanța sesizata cu solutionarea conflictului de competența constata ca acea cauza este de competența altei instante decit cele între care a intervenit conflictul și față de care nu este instanța superioara comuna trimite dosarul instanței superioare comune.

(9) Instanța careia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competentei nu se mai poate declara necompetenta, afară de cazul în care, în urma noii situații de fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătorești, se constată că fapta constituie o infractiune data prin lege în competența altei instante.

(10) Instanța careia i s-a trimis cauza aplica în mod corespunzător dispozitiile art. 42 alin. 2.

(1) Instanța penala este competența sa judece orice chestiune prealabila de care depinde solutionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instante.

(2) Chestiunea prealabila se judeca de către instanța penala, potrivit regulilor și mijloacelor de proba privitoare la materia careia îi aparține acea chestiune.

(3) Hotărârea definitivă a instanței civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabila în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale.

(1) Dispozitiile cuprinse în art. 30-36, 38, 40, 42 și 44 se aplică în mod corespunzător și în cursul urmaririi penale.

(2) Când nici unul din locurile aratate în art. 30 alin. 1 nu este cunoscut, competența revine organului de urmărire penala care a fost mai intii sesizat.

(3) În caz de sesizari simultane, precaderea se stabileste în ordinea enumerarii de la art. 30 alin. 1.

(4) Dacă în raport cu vreunul din criteriile aratate în art. 30 alin. 1 sunt competente mai multe organe de urmărire penala, competența revine organului care a fost mai intii sesizat.

(5) Urmarirea penala a infracțiunilor savirsite în condițiile prevăzute în art. 31 se efectueaza de către organul de urmărire penala din circumscripția instanței competente sa judece cauza.

(6) Conflictul de competența între doi sau mai mulți procurori se rezolva de către procurorul superior comun acestora. Când conflictul se iveste între doua sau mai multe organe de cercetare penala, competența se stabileste de către procurorul care exercită supravegherea activității de cercetare penala a acestor organe.

(1) Judecatorul care a luat parte la solutionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiasi cauze intr-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desfiintarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs.

(2) De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecatorul care și-a exprimat anterior parerea cu privire la solutia care ar putea fi data în acea cauza.

(1) Judecatorul este de asemenea incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectiva:

a) a pus în miscare actiunea penala sau a dispus trimiterea în judecata ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanța de judecată, a solutionat propunerea de arestare preventiva ori de prelungire a arestarii preventive în cursul urmaririi penale;

b) a fost reprezentant sau aparator al vreuneia din părți;

c) a fost expert sau martor;

d) exista împrejurări din care rezultă ca este interesat sub orice formă, el, sotul sau vreo ruda apropiata.

e) sotul, ruda sau afinul sau, până la gradul al patrulea inclusiv, a efectuat acte de urmărire penala, a supravegheat urmarirea penala, a solutionat propunerea de arestare preventiva ori de prelungire a arestarii preventive, în cursul urmaririi penale;

f) este sot, ruda sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, cu una dintre părți sau cu avocatul ori mandatarul acesteia;

g) exista dusmanie între el, sotul sau una dintre rudele sale până la gradul al patrulea inclusiv și una dintre părți, sotul sau rudele acesteia până la gradul al treilea inclusiv;

h) este tutore sau curator al uneia dintre părți;

i) a primit liberalitati de la una dintre părți, avocatul sau mandatarul acesteia.

(2) Judecatorul este incompatibil de a participa la judecarea unei cauze în caile de atac, atunci când sotul, ruda ori afinul sau până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecator sau procuror, la judecarea aceleiasi cauze.

(1) Dispozitiile art. 46 se aplică procurorului și magistratului-asistent sau, după caz, grefierului de sedinta, când cauza de incompatibilitate exista între ei sau între vreunul dintre ei și unul dintre membrii completului de judecată.

(2) Dispozitiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 48 alin. 1 lit. b)-i) și alin. 2 se aplică procurorului, persoanei care efectueaza cercetarea penala, magistratului-asistent și grefierului de sedinta.

(3) Procurorul care a participat ca judecator la solutionarea cauzei în prima instanța nu poate pune concluzii la judecarea ei în caile de atac.

(4) Persoana care a efectuat urmarirea penala este incompatibila sa procedeze la refacerea acesteia, când refacerea este dispusa de instanța.

(1) Persoana incompatibila este obligata sa declare, după caz, presedintelui instanței, procurorului care supraveghează cercetarea penala sau procurorului ierarhic superior, ca se abtine de a participa la procesul penal, cu aratarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abtinerii.

(2) Declaratia de abtinere se face de îndată ce persoana obligata la aceasta a luat cunoștința de existenta cazului de incompatibilitate.

(1) În cazul în care persoana incompatibila nu a facut declaratie de abtinere, poate fi recuzata atit în cursul urmaririi penale cit și în cursul judecatii, de oricare dintre părți, de îndată ce partea a aflat despre existenta cazului de incompatibilitate.

(2) Recuzarea se formuleaza oral sau în scris, cu aratarea pentru fiecare persoana în parte a cazului de incompatibilitate invocat și a tuturor temeiurilor de fapt cunoscute la momentul recuzarii. Cererea de recuzare poate privi numai pe acei judecatori care compun completul de judecată.

(3) Nerespectarea condițiilor prevăzute în alin. 2 sau recuzarea aceleiasi persoane pentru acelasi caz de incompatibilitate și pentru temeiuri de fapt cunoscute la data formulării unei cereri anterioare de recuzare care a fost respinsa atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se constata de completul în fața caruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecatorului recuzat.

(4) Completul în fața caruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecatorului recuzat, se pronunță asupra masurilor preventive.

(1) Abtinerea sau recuzarea judecatorului, procurorului, magistratului-asistent sau grefierului se solutioneaza de un alt complet, în sedinta secreta, fără participarea celui ce declara ca se abtine sau care este recuzat.

(2) Examinarea declarației de abtinere sau a cererii de recuzare se face de îndată, ascultându-se procurorul când este prezent în instanța, iar dacă se găsește necesar, și părțile, precum și persoana care se abtine sau a carei recuzare se cere.

(3) Când abtinerea sau recuzarea priveste cazul prevăzut în art. 46 și 49 alin. 1, instanța, admițând recuzarea, stabileste care dintre persoanele aratate în mentionatele texte nu va lua parte la judecarea cauzei.

(4) În caz de admitere a abtinerii sau a recuzarii, se va stabili în ce măsura actele indeplinite ori masurile dispuse se mentin.

(5) Când pentru solutionarea abtinerii sau a recuzarii nu se poate alcatui completul potrivit alin. 1, abtinerea sau recuzarea se solutioneaza de instanța ierarhic superioara. În cazul în care găsește intemeiata abtinerea sau recuzarea și, din cauza abtinerii sau recuzarii, nu se poate alcatui completul de judecată la instanța competența sa solutioneze cauza, instanța ierarhic superioara desemneaza pentru judecarea cauzei o instanța egala în grad cu instanța în fața careia s-a formulat abtinerea sau recuzarea.

(6) Incheierea prin care s-a admis sau s-a respins abtinerea, ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei cai de atac.

(7) Abrogat.

(1) În cursul urmaririi penale, asupra abtinerii sau recuzarii persoanei care efectueaza cercetarea penala ori a procurorului se pronunță procurorul care supraveghează cercetarea penala sau procurorul ierarhic superior.

(2) Cererea de recuzare privitoare la persoana care efectueaza cercetarea penala se adreseaza fie acestei persoane, fie procurorului. În cazul în care cererea este adresata persoanei care efectueaza cercetarea penala, aceasta este obligata sa o inainteze împreună cu lamuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a intrerupe cursul cercetării penale.

(3) Procurorul este obligat sa solutioneze cererea în cel mult 3 zile, printr-o ordonanța.

(4) Cererea de recuzare care priveste pe procuror se solutioneaza în acelasi termen și în aceleasi condiții de procurorul ierarhic superior.

(5) Abtinerea se solutioneaza potrivit dispozițiilor din alin. 3 și 4, care se aplică în mod corespunzător.

(1) Dispozitiile art. 48, 50, 51, 52 și 53 se aplică în mod corespunzător expertului și interpretului.

(2) Calitatea de expert este incompatibila cu aceea de martor în aceeasi cauza. Calitatea de martor are intiietate.

(3) Participarea ca expert sau ca interpret de mai multe ori în aceeasi cauza nu constituie un motiv de recuzare.

(1) Înalta Curte de Casație și Justiție strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din circumscripția sa la o altă instanță de același grad din circumscripția sa, în cazul în care imparțialitatea judecătorilor ar putea fi știrbită datorită împrejurărilor cauzei, dușmăniilor locale sau calității părților, când există pericolul de tulburare a ordinii publice ori când una dintre părți are o rudă sau un afin până la gradul al patrulea inclusiv printre judecători ori procurori, asistenții judiciari sau grefierii instanței. Strămutarea judecării unei cauze de la o instanță militară competentă la o altă instanță militară de același grad se dispune de Curtea Militară de Apel, fiind aplicabile, în mod corespunzător, prevederile prezentei secțiuni privind strămutarea judecării cauzei de către curtea de apel.

(2) În cursul judecatii stramutarea poate fi ceruta de partea interesata, de procuror sau de ministrul justiției.

(1) Cererea de strămutare se adresează Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel competente și trebuie motivată. Înscrisurile pe care se sprijină cererea se alătură la aceasta, când sunt deținute de partea care cere strămutarea.

(2) În cerere se face mențiune dacă în cauza se gasesc arestati.

(3) Suspendarea judecarii cauzei poate fi dispusa numai de către completul de judecată investit cu judecarea cererii de stramutare.

(4) Abrogat.

(1) Dispozițiile privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului.

(2) Dispozițiile referitoare la strămutare, respectiv cele privind desemnarea unei alte instanțe din Codul de procedură penală, republicat, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică numai cererilor de strămutare sau de desemnare a unei alte instanțe cu care instanțele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi."

(1) Președintele curții de apel competente cere, pentru lămurirea instanței, informații de la președintele instanței ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare.

(2) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă a soluționa cererea, când aceasta este instanța ierarhic superioară, solicită informații Ministerului Justiției.

(3) În cazul introducerii unei noi cereri de stramutare cu privire la aceeasi cauza, cererea de informații este facultativa.

(1) Președintele instanței ierarhic superioare celei la care se afla cauza ia măsuri pentru incunostintarea părților despre introducerea cererii de stramutare, despre termenul fixat pentru solutionarea acesteia, cu mențiunea ca părțile pot trimite memorii și se pot prezenta la termenul fixat pentru solutionarea cererii.

(2) În informațiile trimise Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel se face mențiune expresă despre efectuarea încunoștințărilor, atașându-se și dovezile de comunicare a acestora.

(3) Când în cauza a carei stramutare se cere sunt arestati, președintele dispune desemnarea unui aparator din oficiu.

(1) Examinarea cererii de stramutare se face în sedinta publică.

(2) Când părțile se infatiseaza, se asculta și concluziile acestora.

(1) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă soluționează cererea de strămutare prin sentință motivată.

(2) În cazul în care găsește cererea întemeiată, Înalta Curte de Casație și Justiție dispune strămutarea judecării cauzei la o curte de apel învecinată curții de la care se solicită strămutarea, iar curtea de apel dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanțele din circumscripția sa de același grad cu instanța de la care se solicită strămutarea.

(3) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă hotărăște în ce măsură se mențin actele îndeplinite în fața instanței de la care s-a strămutat cauza.

(4) Instanța de la care a fost strămutată cauza, precum și instanța la care s-a strămutat cauza vor fi înștiințate, de îndată, despre admiterea cererii de strămutare.

(5) Dacă instanța de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunțată este desființată prin efectul admiterii cererii de strămutare.

(6) Sentința prin care Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă dispune asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac.

(1) Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curți de Casație și Justiție să desemneze o altă curte de apel decât cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

(2) Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere curții de apel competente să desemneze un alt tribunal sau, după caz, o altă judecătorie decât cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizate în cazul în care se va emite rechizitoriul.

(3) Dispozițiile art. 55 alin. 1, art. 56 alin. 1 și 2 și art. 61 se aplică în mod corespunzător.

(4) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă soluționează cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile.

(5) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă dispune, prin încheiere motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii și desemnarea, după caz, a unei instanțe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

(6) Încheierea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă soluționează cererea nu este supusă niciunei căi de atac.