(1) În situația în care, ulterior recunoașterii unei hotărâri judecătorești străine, persoana condamnată nu îndeplinește, cu rea-credință, măsurile de supraveghere sau sancțiunea alternativă ori săvârșește o nouă infracțiune pe durata termenului de încercare, instanța română este competentă să revoce sancțiunea, potrivit legii penale române și în conformitate cu hotărârea judecătorească străină, atunci când aceasta din urmă se referă la:
a) suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
b) liberarea condiționată;
c) o sancțiune alternativă;
d) amânarea aplicării pedepsei.
(2) În ipotezele prevăzute la alin. (1) lit. b) , c) și d) instanța poate să dispună revocarea numai în situația în care hotărârea judecătorească sau decizia de probațiune străină recunoscută face referire expresă la pedeapsa privativă de libertate care urmează a fi impusă într-o astfel de situație.
(3) Instanța informează autoritatea competentă a statului emitent cu privire la revocarea sancțiunii și la pedeapsa aplicată.