(1) Orice operator economic căruia îi revine obligația de constituire a stocurilor de urgență poate delega obligațiile de stocare, dar numai:
a) uneia sau mai multor entități centrale de stocare cu sediul în România sau în cadrul altor state membre și care și-au exprimat deja disponibilitatea de a deține astfel de stocuri, până la realizarea pe teritoriul României a entității centrale de stocare, astfel încât să poată fi puse la dispoziție, la solicitarea autorității competente, cu condiția ca astfel de delegări să fi fost autorizate în prealabil atât de către autoritatea competentă, cât și de către toate statele membre pe ale căror teritorii vor fi păstrate stocurile;
b) operatorilor economici, astfel cum sunt definiți la art. 2 lit. l) , altor operatori economici cu sediul social în România pentru care nu sunt instituite obligații de constituire și menținere a stocurilor de urgență conform prevederilor prezentei legi, precum și operatorilor economici cu sediul social în cadrul altor state membre ale Uniunii Europene sau operatorilor economici care au o reprezentanță pe teritoriul Uniunii Europene, care dispun de capacitate de stocare disponibilă în afara teritoriului României sau în contul căruia sunt menținute stocuri pe teritoriul Uniunii Europene, cu condiția ca o astfel de delegare să fi fost autorizată în prealabil atât de către autoritatea competentă, cât și de către toate statele membre pe ale căror teritorii vor fi păstrate stocurile; și/sau
c) operatorilor economici cu sediul social în România pentru care nu sunt instituite obligații de constituire și menținere a stocurilor de urgență conform prevederilor prezentei legi, precum și operatorilor economici care au statut de rezident sau de nerezident în România, ce își desfășoară activitatea în România prin intermediul unui sediu permanent și dispun de capacitate de stocare disponibilă pe teritoriul României, cu condiția ca delegarea să fi fost autorizată în prealabil de către autoritatea competentă.
(2) Obligațiile delegate în conformitate cu alin. (1) lit. b) și c) nu pot face obiectul subdelegării. Orice modificare sau prelungire a unei delegări prevăzute la alin. (1) lit. a) și b) este valabilă doar dacă a fost autorizată în prealabil de toate statele membre care au autorizat delegarea. Orice modificare a unei delegări prevăzute la alin. (1) lit. c) se consideră o nouă delegare.
(3) Autoritatea competentă poate restricționa drepturile de delegare a operatorilor economici cărora le impune sau le-a impus obligații de stocare.
(4) În cazul în care autoritatea competentă limitează drepturile de delegare a operatorului economic la cantități care corespund la mai puțin de 10% din obligația de stocare care i-a fost impusă, prin hotărâre a Guvernului se înființează sau se desemnează, potrivit legii, o entitate centrală de stocare care este obligată să accepte delegări cu privire la cantitatea necesară, pentru a garanta dreptul operatorului economic de a delega cel puțin 10% din obligația de stocare care i-a fost impusă.
(5) Procentajul minim prevăzut la alin. (4) se majorează de la 10% la 30% până la 31 decembrie 2017, potrivit calendarului propus de autoritatea competentă și aprobat prin hotărâre a Guvernului.
(6) Autoritatea competentă notifică operatorii economici cu privire la modalitatea care a fost utilizată pentru calculul obligațiilor de stocare care le sunt impuse cu cel puțin 200 de zile înainte de începerea perioadei la care se referă obligația în cauză, iar aceștia își pot exercita dreptul de delegare a obligațiilor de stocare către o entitate centrală de stocare cu cel mult 170 de zile înainte de începutul perioadei la care se referă obligația de stocare în cauză.
(7) Operatorii economici care au fost notificați cu mai puțin de 200 de zile înainte de data de începere a perioadei la care se referă obligația de stocare își pot exercita dreptul de delegare a obligației respective în orice moment.
(8) Stocurile de urgență care sunt deținute de operatorii economici nu pot face obiectul unei garanții reale sau al executării silite.