(1) Dacă instanța constată că deplasarea sau reținerea copilului pe teritoriul României este ilicită în sensul art. 3 din Convenție , va dispune înapoierea copilului în țara în care acesta își are reședința obișnuită.
(2) Instanța va fixa, în cuprinsul hotărârii, un termen pentru executarea obligației de înapoiere a copilului, care nu va putea fi mai mare de două săptămâni de la comunicarea hotărârii. Termenul este fixat sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea statului român, cuprinse între 2.500 lei și 12.500 lei.
(3) Odată cu pronunțarea hotărârii de înapoiere, instanța va putea dispune una dintre următoarele măsuri:
a) predarea pașaportului minorului sau a documentului de călătorie, după caz, de către pârât părții reclamante;
b) obligarea părintelui pârât de a-și da concursul pentru eliberarea unui document de călătorie pe numele minorului ori suplinirea acordului său în acest sens. Totodată, în cuprinsul aceleiași hotărâri, instanța poate autoriza pe reclamant să preia minorul personal sau, după caz, prin reprezentant, în cazul refuzului de executare voluntară a obligației de înapoiere în termenul stabilit.
(4) Suportarea cheltuielilor pentru înapoierea minorului se stabilește conform art. 26 alineatul ultim din Convenție .
(5) Prin excepție de la dispozițiile alin. (1) , instanța poate dispune oricare altă măsură prevăzută la art. 12 și 13 din Convenție .