(1) Instanța de judecată poate constata existența unei situații de înstrăinare părintească la cererea unuia dintre părinți, la cererea procurorului sau la cererea direcției generale de asistență socială și protecția copilului, pe cale principală sau în orice litigiu pendinte, unde urmează să fie dispuse măsuri cu privire la copilul minor, altele decât cele prevăzute la art. 133 .
(2) Înstrăinarea părintească creează prezumția relativă că exercitarea autorității părintești de către părintele care înstrăinează, precum și stabilirea locuinței copilului la domiciliul acestui părinte nu sunt în interesul superior al copilului.
(3) În cazul în care locuința copilului este stabilită la locuința părintelui care înstrăinează, instanța de judecată va dispune:
a) stabilirea în favoarea părintelui înstrăinat a unui program de relații personale cu copilul, care va include, în mod obligatoriu, modalitățile prevăzute de art. 18 alin. (1) lit. c) și g) ;
b) consilierea psihologică a copilului și a ambilor părinți de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului.