(1) Plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condițiile prezentei legi, după caz, în următoarea ordine, la:
a) o persoană sau familie;
b) un asistent maternal;
c) un serviciu de tip rezidențial, prevăzut la art. 123 , și licențiat în condițiile legii.
(2) Persoana sau familia care primește un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România și să fie evaluată de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul acesteia sau, după caz, de către un furnizor privat acreditat, cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament. Persoana sau familia poate primi în plasament și un copil care are domiciliul în altă unitate administrativ-teritorială, dacă interesul superior al copilului o impune.