Procedura de executare de către autoritățile române a ordinelor de confiscare

Azi

Legea 302/2004 · 11 articole

Articolul 317 — Măsuri premergătoare

(1) Atunci când instanța primește un ordin de confiscare, în termen de cel mult 24 de ore de la data primirii, verifică dacă ordinul este însoțit de traducerea în limba română.

(2) În cazul în care ordinul de confiscare nu este tradus, instanța solicită autorității competente din statul emitent remiterea traducerii, într-un termen de cel mult 5 zile.

(3) Repartizarea cauzei se face, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în materie, unui complet format dintr-un singur judecător, termenul de judecată stabilit neputând fi mai mare de 5 zile.

(4) Dacă instanța apreciază că nu este competentă să recunoască și să ia măsurile necesare pentru executarea ordinului de confiscare, trimite, din oficiu, ordinul de confiscare instanței competente să îl recunoască și să îl execute și informează despre aceasta autoritatea competentă a statului emitent. În situația în care ordinul de confiscare nu conține suficiente informații pentru determinarea competenței, instanța poate solicita autorității competente din statul de emitere transmiterea informațiilor suplimentare ori a certificatului prevăzut la art. 308 , în situația în care acesta nu a fost transmis inițial, fixând un termen de cel mult 5 zile în care autoritatea competentă din statul emitent să transmită astfel de documente.

Articolul 318 — Reguli cu privire la recunoașterea și executarea ordinelor de confiscare

(1) Ordinul de confiscare emis de o autoritate competentă dintr-un stat membru se recunoaște fără a fi necesară nicio altă formalitate, cu excepția cazului în care este incident unul dintre motivele de nerecunoaștere prevăzute la art. 321 .

(2) Ordinul de confiscare emis de o autoritate competentă dintr-un stat membru, recunoscut de instanța judecătorească, se execută fără întârziere, cu excepția cazului în care este incident unul dintre motivele de amânare prevăzute la art. 322 .

(3) În caz de refuz al recunoașterii unui ordin de confiscare, instanța analizează posibilitatea de a se consulta cu autoritatea competentă din statul de emitere, anterior pronunțării unei hotărâri în acest sens. În cazul în care refuzul se întemeiază pe motivele prevăzute la art. 321 alin. (1) lit. a) , b) , e) , f) sau g) , consultarea este obligatorie. De asemenea, consultarea este obligatorie în cazul prevăzut la art. 321 alin. (1) lit. d) , dacă autoritatea competentă din statul emitent nu este informată potrivit art. 326 alin. (3) .

(4) În cazul în care persoana față de care s-a dispus confiscarea poate prezenta dovada confiscării, în tot sau în parte, în orice stat, instanța consultă autoritatea competentă din statul de executare. În cazul confiscării produselor infracțiunii, orice parte a sumei care este recuperată conform ordinului de confiscare din orice state, altele decât statul român, se deduce în totalitate din suma care trebuie confiscată de instanța judecătorească.

(5) Instanța poate dispune luarea de măsuri alternative la ordinul de confiscare, inclusiv pedeapsa cu închisoarea sau alte măsuri privative de libertate, numai dacă autoritatea competentă din statul emitent și-a exprimat, în scris, acordul în acest sens.

(6) În cazul în care ordinul de confiscare privește o sumă de bani, instanța convertește, dacă este cazul, suma de bani supusă confiscării în moneda națională la cursul valutar existent la data la care a fost emis ordinul de confiscare.

(7) În cazul în care executarea ordinului de confiscare implică cheltuieli ridicate sau excepționale, autoritatea judiciară română de executare poate informa despre aceasta autoritatea competentă din statul emitent și propune împărțirea cheltuielilor pe baza unei fișe detaliate de plată întocmite în acest sens.

Articolul 319 — Legea aplicabilă

Executarea ordinelor de confiscare este guvernată de legea română, autoritățile române fiind singurele în măsură să decidă cu privire la executarea confiscării, inclusiv cu privire la măsurile ce trebuie luate în acest sens.

Articolul 320 — Confiscarea în cazuri speciale

(1) Dacă un ordin de confiscare privește o anumită parte dintr-un bun, în cazul în care autoritatea emitentă consimte, și dacă o astfel de posibilitate este permisă de legea ambelor state, instanța poate dispune confiscarea prin echivalent bănesc corespunzător valorii bunului supus confiscării.

(2) Dacă ordinul de confiscare privește o sumă de bani, în cazul în care suma de bani nu poate fi obținută în totalitate, instanța poate dispune confiscarea oricărei părți dintr-un bun care va fi găsit disponibil.

Articolul 321 — Motive de nerecunoaștere sau neexecutare

(1) În afara cazului prevăzut la art. 310 alin. (2) , recunoașterea și executarea ordinului de confiscare poate fi refuzată dacă:

a) certificatul prevăzut la art. 308 nu este anexat, este incomplet sau nu corespunde în mod evident cu ordinul de confiscare;

b) executarea ordinului de confiscare ar fi contrară principiului non bis in idem;

c) legislația română prevede o imunitate sau un privilegiu care face imposibilă executarea ordinului de confiscare;

d) drepturile oricărei părți interesate, inclusiv drepturile terților de bună-credință, fac imposibilă executarea ordinului de confiscare, inclusiv acolo unde aceasta reprezintă o consecință a aplicării dispozițiilor prevăzute pentru protecția juridică a drepturilor conform art. 326 ;

e) persoana nu a fost prezentă personal la judecata cauzei, cu excepția cazului în care, din certificatul prevăzut în anexa nr. 4 , rezultă că:

(i) a fost încunoștințată, în timp util, prin citație scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul și locul de înfățișare și la consecințele legale în caz de neprezentare; sau

(ii) având cunoștință de ziua, luna, anul și locul de înfățișare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică și apărarea în fața instanței de judecată au fost realizate în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau

(iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare și i s-a adus la cunoștință că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac și că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desființată, persoana condamnată fie a renunțat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac;

f) ordinul de confiscare are la bază proceduri penale cu privire la infracțiuni care: – conform legislației române sunt privite ca fiind săvârșite, în totalitate sau parțial, pe teritoriul statului român; sau – au fost săvârșite în afara teritoriului statului emitent, iar legislația română nu permite luarea unor măsuri față de infracțiunile care au fost comise în afara teritoriului statului român;

g) executarea ordinului de confiscare aduce atingere principiilor constituționale;

h) executarea ordinului de confiscare s-a prescris potrivit legii române, cu condiția ca infracțiunile să fie de competența autorităților române potrivit legislației penale interne;

i) hotărârea de confiscare a fost pronunțată în temeiul competențelor de confiscare extinse care nu sunt compatibile cu dispozițiile legislației române în materie. În acest caz, hotărârea de confiscare poate fi executată cel puțin în măsura prevăzută de legislația română.

(2) În cazul menționat la alin. (1) lit. a) , instanța poate să stabilească un termen pentru transmiterea sau completarea ori corectarea certificatului.

(3) Orice decizie de a refuza recunoașterea și executarea este luată și notificată în cel mai scurt timp posibil autorităților competente ale statului de emitere.

(4) În cazul în care, în practică, executarea ordinului de confiscare este imposibilă deoarece bunul supus confiscării a dispărut, a fost distrus, nu poate fi găsit la locul indicat în certificat sau pentru că locul în care se găsește bunul nu a fost indicat într-un mod destul de clar nici după consultarea statului emitent, instanța informează imediat în această privință autoritatea competentă din statul emitent.

Articolul 322 — Amânarea executării ordinului de confiscare

(1) Instanța poate amâna executarea unui ordin de confiscare transmis:

a) dacă, în cazul unui ordin de confiscare privind o sumă de bani, apreciază că există riscul ca valoarea totală rezultată din executarea sa să depășească suma specificată în ordin datorită executării sale simultane în mai multe state membre;

b) în cazul unor acțiuni în despăgubire la care se face referire la art. 326 ;

c) dacă apreciază că executarea imediată a ordinului de confiscare ar putea prejudicia o procedură penală aflată în curs; amânarea este dispusă până la data la care executarea devine posibilă;

d) atunci când față de bunurile care fac obiectul ordinului de confiscare a fost dispusă confiscarea într-un proces penal intern.

(2) În cazul amânării, instanța ia, pe durata amânării, toate măsurile necesare, similare cu măsurile luate în cazurile prevăzute de legislația internă, pentru a împiedica dispariția bunurilor supuse confiscării.

(3) În cazul amânării prevăzute la alin. (1) lit. a) , instanța informează, fără întârziere, prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă, autoritatea competentă din statul emitent.

(4) În cazurile la care se face referire în alin. (1) lit. b) și c) , instanța întocmește un raport privind cauzele de amânare, incluzând, dacă este posibil, și durata prevăzută pentru amânare, raport care va fi înaintat către autoritatea competentă din statul emitent.

(5) Imediat ce motivele amânării au încetat să mai existe, instanța va lua toate măsurile necesare pentru executarea ordinului de confiscare și pentru informarea autorității competente din statul de emitere.

Articolul 323 — Ordine de confiscare multiple

În cazul în care instanța instrumentează:

a) două sau mai multe ordine de confiscare privind o sumă de bani, care au fost emise împotriva aceleiași persoane fizice sau juridice, iar persoana în cauză nu prezintă suficiente mijloace în România în vederea executării tuturor ordinelor; sau

b) două sau mai multe ordine de confiscare privind aceleași bunuri, aceasta ia în considerare toate circumstanțele, inclusiv cele privind bunurile indisponibilizate, gravitatea și locul unde a fost săvârșită infracțiunea, data emiterii și data transmiterii ordinelor respective, pentru a decide care dintre ordinele de confiscare va fi executat.

Articolul 324 — Dispunerea de bunurile confiscate

(1) Statul român, prin organele sale competente, dispune de sumele de bani obținute în urma executării unui ordin de confiscare după cum urmează:

a) în cazul în care sumele de bani obținute în urma executării unui ordin de confiscare au o valoare sub 10.000 euro sau echivalentul în lei al acestei sume, acestea se fac venit la bugetul de stat;

b) în toate celelalte cazuri, 50% din suma obținută în urma executării unui ordin de confiscare va fi transferată către statul emitent.

(2) În cazul celorlalte bunuri, confiscarea se execută într-unul dintre următoarele moduri:

a) bunurile confiscate se pot valorifica, prin vânzare, potrivit dispozițiilor legale, situație în care suma obținută în urma valorificării se distribuie potrivit prevederilor alin. (1) ; sau

b) bunurile confiscate pot fi transferate către statul emitent. În cazul în care ordinul de confiscare acoperă o parte din valoarea ordinului, bunurile se transferă către statul emitent, numai dacă autoritatea competentă a acestui stat consimte în acest sens;

c) atunci când nu se pot aplica prevederile lit. a) sau b) , se poate dispune cu privire la bunurile confiscate într-un alt mod, în conformitate cu dispozițiile legii române.

(3) Bunurile culturale parte a patrimoniului național supuse confiscării nu pot fi vândute sau transferate.

(4) Dispozițiile alin. (1)-(3) se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un acord încheiat între statul român și statul emitent.

Articolul 325 — Informații privind rezultatul executării

Autoritatea de executare informează, fără întârziere, autoritatea competentă din statul emitent, cu privire la:

a) comunicarea unui ordin de confiscare către instanța română competentă, potrivit art. 317 alin. (4) ;

b) hotărârea motivată prin care s-a refuzat recunoașterea ordinului de confiscare;

c) neexecutarea totală sau parțială a ordinelor de confiscare pentru motivele prevăzute la art. 311 , art. 318 alin. (3) , art. 319 și 323 ;

d) executarea ordinului, de îndată ce s-a realizat;

e) aplicarea unor măsuri alternative executării ordinului de confiscare, potrivit art. 318 alin. (5) .

Articolul 326 — Despăgubiri

(1) Orice parte interesată, inclusiv terții de bună-credință implicați, are dreptul la despăgubiri, în condițiile legii, în cazul încălcării drepturilor sale prin recunoașterea și executarea unui ordin de confiscare.

(2) Motivele de fond care au stat la baza emiterii ordinului de confiscare nu pot fi contestate în fața instanței române de executare.

(3) În cazul în care este introdusă o acțiune în despăgubire în fața instanței române, aceasta informează autoritatea competentă din statul emitent.

Articolul 327 — Rambursare

(1) Fără a aduce atingere dispozițiilor art. 326 alin. (2) , în cazul în care statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate uneia din persoanele interesate, inclusiv terții de bună-credință, ca urmare a executării unui ordin de confiscare transmis spre executare unei autorități judiciare române, acesta va solicita statului emitent orice sumă plătită ca despăgubire persoanei în cauză, cu excepția cazului și în măsura în care paguba sau o parte a acesteia se datorează în mod exclusiv conduitei autorităților române.

(2) Dispozițiile alin. (1) nu aduc atingere prevederilor legale interne privind acțiunile în despăgubire formulate de persoanele fizice sau juridice.