(1) Banca Națională a României, în calitate de autoritate de rezoluție, după consultarea autorităților de rezoluție din jurisdicțiile în care își au sediul sucursale semnificative, în măsura în care posibilitatea de soluționare este relevantă pentru sucursalele semnificative, evaluează măsura în care soluționarea unei instituții de credit ce nu face parte dintr-un grup este posibilă, în sensul alin. (3) , fără să se bazeze pe oricare dintre următoarele:

a) sprijin financiar public extraordinar, cu excepția mecanismelor de finanțare instituite în conformitate cu art. 531-535 ;

b) asigurarea de lichiditate în situații de urgență din partea băncii centrale;

c) asigurarea de lichiditate din partea băncii centrale oferită cu garanții, rate ale dobânzilor sau durate nonstandard.

(2) Banca Națională a României se asigură că evaluarea prevăzută la alin. (1) se realizează după consultarea, de către structura care exercită funcția de rezoluție, a structurii care exercită funcția de supraveghere.

(3) Banca Națională a României, în calitate de autoritate de rezoluție, consideră că soluționarea unei instituții de credit este posibilă dacă este fezabil și credibil, în opinia acesteia, fie să lichideze instituția de credit prin procedura de insolvență, fie să remedieze situația instituției de credit prin aplicarea de instrumente de rezoluție și exercitarea de competențe de rezoluție, cu evitarea pe cât posibil a oricăror efecte negative semnificative asupra sistemului financiar național, al altor state membre sau al Uniunii Europene, inclusiv în caz de instabilitate financiară mai extinsă sau de evenimente la scara întregului sistem, și cu scopul asigurării continuității funcțiilor critice ale instituției de credit.

(4) Banca Națională a României, în calitate de autoritate de rezoluție, notifică Autoritatea bancară europeană în timp util ori de câte ori consideră că soluționarea unei instituții de credit nu este posibilă.