(1) Sub rezerva dispozițiilor art. 7, procedura străină va fi recunoscută în măsura în care indeplineste cumulativ urmatoarele condiții:
a) procedura străină reprezinta acea procedura prevăzută la art. 3 lit. a);
b) reprezentantul strain care solicită recunoasterea este acea persoana sau autoritate prevăzută la art. 3 lit. e);
c) cererea de recunoastere indeplineste condițiile stabilite la art. 16 alin. (2);
d) cererea de recunoastere a fost formulata în fața instanței competente prevăzute la art. 5;
e) exista reciprocitate în ceea ce priveste efectele hotărârilor straine între România și statul instanței care a pronuntat hotărârea.
(2) Procedura străină va fi recunoscută ca:
a) procedura străină principala, dacă aceasta se desfășoară într-un stat strain în care debitorul își are stabilit centrul principalelor sale interese;
b) procedura străină secundara, dacă aceasta se desfășoară într-un stat strain în care debitorul își are stabilit un sediu, în înțelesul prevăzut de art. 3 lit. p).
(3) Cererea de recunoastere a procedurii straine va fi solutionata cu precadere și celeritate. Când procedura de citare este legal indeplinita, judecata poate continua în ziua urmatoare sau la termene scurte, succesive, date în cunoștința părților.
(4) Instanța se pronunță asupra cererii de recunoastere, după citarea părților, prin pronuntarea unei hotărâri definitive, care poate fi atacata cu recurs.
(5) Hotărârea de recunoastere a procedurii straine se bucura de autoritate relativa a lucrului judecat; instanța o va putea retracta sau modifica, în măsura în care se dovedeste, ulterior pronuntarii sale, ca temeiurile și condițiile recunoasterii lipseau, în tot sau în parte, ori ca au incetat sa existe.