(1) Decizia de părăsire a teritoriului României nu poate fi emisă împotriva cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor de familie ai acestora dacă:
a) cetățeanul Uniunii Europene are statutul de lucrător;
b) cetățeanul Uniunii Europene dovedește prin orice mijloc că este în căutarea unui loc de muncă și că are posibilități reale de a fi angajat.
(2) Decizia de părăsire a teritoriului României nu poate fi emisă ca o consecință automată a unei solicitări de asistență adresată sistemului național de asistență socială.
(3) În cazul cetățenilor Uniunii Europene și al membrilor de familie ai acestora care nu mai dețin mijloace de întreținere și care beneficiază de asistență socială, o decizie de părăsire a teritoriului României poate fi emisă numai dacă, în urma unei anchete sociale, se constată că persoana în cauză a devenit o povară excesivă pentru sistemul național de asistență socială.
(4) Ancheta socială se efectuează de către instituția publică specializată a autorității administrației publice locale competentă teritorial, fiind avute în vedere cel puțin următoarele elemente:
a) raportul dintre perioada de ședere pe teritoriul României și perioada pentru care s-au acordat prestații sociale;
b) posibilitatea ca, în perioada următoare, persoana în cauză să nu mai aibă nevoie de prestații sociale;
c) gradul de integrare în societate a persoanei în cauză și a familiei acesteia;
d) existența unor circumstanțe personale, cum ar fi vârsta sau starea de sănătate, familiale sau de natură economică;
e) cuantumul prestațiilor sociale acordate și ponderea acestora în totalul mijloacelor de întreținere ale persoanei în cauză.