Abrogat la 1 ianuarie 1969 · înlocuit de Codul de procedură penală (1968). Textul rămâne disponibil — formă istorică, nu drept în vigoare.
După prestarea juramantului, judecatorul face cunoscut martorului obiectul cercetării. Martorul este lasat sa declare dela sine tot ce stie în cauza, după care, judecatorul și apoi părțile, prin intermediul judecatorului pot să-i pue intrebari. Intrebarile sînt puse mai întîi de partea care l-a propus și apoi de partea adversa. Cînd una din părți a terminat cu intrebarile ce avea de facut, ea nu mai poate pune alte intrebari decat după ce celelalte părți au terminat și numai dacă sînt referitoare la noi circumstanțe de fapt care s'au ivit în urma intrebarilor puse de celelalte părți. Președintele și membrii instanței, atît după răspunsul dat la orice intrebare cat și după terminarea intrebarilor, pot pune oricate intrebari ar crede necesare. Dacă părțile ar pune vreo intrebare ce nu este de loc în legătură cu cauza, sau dacă intrebarea și răspunsul ar vatama onoarea altuia, fără, niciun interes, sau, dacă intrebarea se referă la o imprejurare a carei dovedire este oprita de lege, președintele este dator a interzice punerea intrebarii. Dacă martorul sau expertul face vreo declaratie care nu este în legătură cu cauza, ori este jignitoare sau se referă la o imprejurare ce nu este permis a fi dovedita, președintele este dator a-l intrerupe și a-l face atent ca în răspunsul sau trebuie să sa tina strict de intrebarea ce i s'a adresat.