(1) Sunt supuse confiscării speciale:
a) bunurile produse ori care au dobândit un alt regim juridic prin infracțiune;
b) bunurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut modul lor de folosire. Această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor săvârșite prin presă;
c) bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei infracțiuni sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
d) bunurile dobândite prin săvârșirea infracțiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
e) bunurile deținute în contra dispozițiilor legale.
(2) Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora.
(3) Instanța poate să nu dispună confiscarea bunului, dacă acesta face parte dintre mijloacele de existență, de trebuință zilnică ori de exercitare a profesiei făptuitorului.