Codul penal (2004) · 9 articole
Adoptat și publicat, dar nu a intrat niciodată în vigoare — abrogat la 28 iulie 2009, înainte de intrarea în vigoare, de Codul penal. Textul rămâne disponibil — forma publicată, care nu a devenit lege.
(1) Măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.
(2) Măsurile de siguranță se iau față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
(3) Măsurile de siguranță se pot lua chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, cu excepția măsurilor prevăzute în art. 129 lit. d) și e).
Măsurile de siguranță sunt:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupație;
d) interzicerea de a se afla în anumite localități;
e) interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată;
f) expulzarea străinilor;
g) confiscarea specială.
(1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanțe, prezintă pericol pentru societate, acesta poate fi obligat să se prezinte în mod regulat la tratament medical până la însănătoșire.
(2) Când persoana față de care s-a luat această măsură nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune internarea medicală.
(3) Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, tratamentul se efectuează și în timpul executării pedepsei.
(4) Măsura obligării la tratament medical poate fi luată în mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecății.
(1) Când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman și se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării acestuia într-un institut medical de specialitate, până la însănătoșire.
(2) Această măsură poate fi luată și în cursul urmăririi penale sau al judecății.
(3) Persoana internată care părăsește fără învoire institutul medical va fi obligată, cu sprijinul organelor de poliție, să revină la institut, dacă legea nu prevede altfel.
(1) Când făptuitorul a săvârșit fapta datorită incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcții ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau altei ocupații, se poate lua măsura interzicerii ocupării acelei funcții sau exercitării acelei profesii, meserii ori ocupații.
(2) Această măsură poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puțin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puțin un an de la data respingerii cererii anterioare.
(3) Măsura interzicerii unei funcții sau profesii poate fi luată în mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecății.
(4) Această măsură nu poate fi luată în cazul persoanelor care exercită un mandat electiv, au responsabilități sindicale sau patronale ori desfășoară o activitate în domeniul presei.
(1) Dacă instanța constată că prezența unei persoane condamnate la pedeapsa privativă de libertate de cel puțin un an în localitatea unde a săvârșit infracțiunea sau în alte localități constituie un pericol grav pentru societate, poate lua față de această măsură interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte localități anume determinate prin hotărârea de condamnare.
(2) Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 5 ani și poate fi prelungită dacă nu a dispărut pericolul care a justificat luarea măsurii. Prelungirea nu poate depăși durata măsurii luate inițial.
(3) Măsura de siguranță poate fi revocată la cerere sau din oficiu, după trecerea unui termen de cel puțin un an, dacă temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puțin un an de la data respingerii cererii anterioare.
(1) Dacă instanța constată că prezența, în locuința familiei, a persoanei condamnate la pedeapsa privativă de libertate de cel puțin un an pentru loviri sau orice alte acte de violență cauzatoare de suferințe fizice sau psihice ori pentru vătămare corporală, sau pentru act sexual cu un minor, ori pentru corupție sexuală, săvârșite asupra unui membru de familie, constituie un pericol grav pentru ceilalți membri ai familiei, poate lua față de această persoană măsura interzicerii de a reveni în locuința familiei, la cererea părții vătămate.
(2) Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 2 ani și poate fi prelungită dacă nu a dispărut pericolul care a justificat luarea măsurii. Prelungirea nu poate depăși durata măsurii luate inițial.
(3) Măsura poate fi luată în mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecății.
(4) Partea vătămată poate cere oricând revocarea măsurii prevăzute în alin. (1).
(1) Cetățeanului străin care a comis o infracțiune i se poate interzice rămânerea pe teritoriul țării.
(2) În cazul în care expulzarea însoțește pedeapsa privativă de libertate, aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei.
(3) Încetarea expulzării se pronunță de instanță.
(4) Persoanele prevăzute în prezentul articol nu vor fi expulzate dacă există pericolul real de a fi condamnate la moarte ori de a fi supuse la tortură, tratamente inumane sau degradante în statul în care ar urma să fie expulzate sau dacă sunt căsătorite cu cetățeni români, au domiciliul și familia în România, iar căsătoria este anterioară săvârșirii faptei.
(1) Sunt supuse confiscării speciale:
a) bunurile produse ori care au dobândit un alt regim juridic prin infracțiune;
b) bunurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut modul lor de folosire. Această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor săvârșite prin presă;
c) bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei infracțiuni sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
d) bunurile dobândite prin săvârșirea infracțiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
e) bunurile deținute în contra dispozițiilor legale.
(2) Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora.
(3) Instanța poate să nu dispună confiscarea bunului, dacă acesta face parte dintre mijloacele de existență, de trebuință zilnică ori de exercitare a profesiei făptuitorului.