Codul penal (2004) · 171 articole
Adoptat și publicat, dar nu a intrat niciodată în vigoare — abrogat la 28 iulie 2009, înainte de intrarea în vigoare, de Codul penal. Textul rămâne disponibil — forma publicată, care nu a devenit lege.
Legea penală apără, împotriva infracțiunilor, România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept.
(1) Legea prevede faptele care constituie infracțiuni, pedepsele care se aplică și măsurile care se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte.
(2) Nimeni nu poate fi sancționat pentru o faptă care nu era prevăzută de lege ca infracțiune la data săvârșirii ei. Nu se poate aplica o pedeapsă sau nu se poate lua o măsură de siguranță ori o măsură educativă neprevăzută de lege la data comiterii faptei.
Faptele prevăzute de legea penală ca infracțiuni se împart, după gravitatea lor, în crime și delicte.
Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare.
(1) Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni.
(2) Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor de siguranță și a măsurilor educative, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică și legii declarate neconstituționale, precum și altor acte normative, aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori neaprobate, dacă în timpul cât acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.
(1) Când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a unei pedepse privative de libertate sau a amenzii, a intervenit o lege care prevede orice fel de pedeapsă, dar cu un maxim special mai mic, sancțiunea aplicată se reduce la acest maxim, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită.
(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață sau detențiune severă și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă o altă pedeapsă privativă de libertate, pedeapsa detențiunii pe viață sau a detențiunii severe se înlocuiește cu maximul pedepsei privative de libertate prevăzute de legea nouă pentru acea infracțiune.
(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai pedeapsa amenzii, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amendă, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, executarea amenzii se poate înlătura în totul sau în parte.
(4) Pedepsele complementare, măsurile de siguranță, precum și măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă mai favorabilă se execută în conținutul și limitele prevăzute de această lege.
(5) Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor alin. (1)-(4).
(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a detențiunii severe, a închisorii stricte sau a închisorii a intervenit o lege care prevede același fel de pedeapsă, dar cu un maxim special mai mic, iar sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei și de timpul cât a executat din pedeapsă, se dispune fie menținerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezultă din reducerea acestei pedepse proporțional cu micșorarea maximului special prevăzut pentru infracțiunea săvârșită.
(2) Dispozițiile art. 7 alin. (5) se aplică și în cazul condamnărilor arătate în prezentul articol, executate până la data intrării în vigoare a legii noi, pedeapsa din hotărâre reducându-se cu o treime, fără a putea fi coborâtă sub minimul general al acelei pedepse.
(1) Legea penală temporară se aplică infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.
(2) Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura situației temporare care a impus-o.
(1) Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României.
(2) Prin teritoriul României se înțelege întinderea de pământ și apele cuprinse între frontierele de stat, inclusiv apele maritime interioare, subsolul și spațiul aerian, precum și marea teritorială cu solul, subsolul și spațiul aerian ale acesteia.
(3) Infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când a fost comisă pe o navă sub pavilion românesc sau aeronavă română, precum și atunci când pe teritoriul României ori pe o navă sub pavilion românesc sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracțiunii. Platformele de foraj maritim sunt asimilate navelor sub pavilion românesc.
Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean român sau de o persoană fără cetățenie care are domiciliul în țară, dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită.
(1) Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu are domiciliul în țară, contra securității naționale a statului român, contra unui cetățean român sau contra unei persoane juridice române, dacă legea penală română prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau a detențiunii severe.
(2) Punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile prevăzute în alin. (1) se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.
(1) Legea penală se aplică și altor infracțiuni decât celor prevăzute în art. 12 alin. (1), săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu are domiciliul în țară, dacă:
a) fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită;
b) făptuitorul se află în țară.
(2) Pentru infracțiunile îndreptate contra intereselor statului român, contra unui cetățean român sau contra unei persoane juridice române, făptuitorul poate fi judecat și în cazul când s-a obținut extrădarea lui.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică în cazul când, potrivit legii statului în care făptuitorul a săvârșit infracțiunea, există o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.
(4) Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispozițiilor legale privitoare la recunoașterea hotărârilor străine.
Dispozițiile cuprinse la art. 11-13 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-o convenție internațională la care România este parte.
Legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convențiile internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român.
(1) Extrădarea poate fi acordată sau solicitată pe bază de convenție internațională ori pe bază de reciprocitate.
(2) Condițiile în care se acordă sau se solicită extrădarea prevăzute în convenții internaționale sau declarații de reciprocitate se completează cu cele prevăzute în legea specială.
(1) Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social și este săvârșită cu vinovăție.
(2) Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Fapta care prezintă pericol social în înțelesul legii penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 și pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.
(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
(2) La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului.
(3) În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanța aplică una dintre următoarele sancțiuni cu caracter administrativ:
a) mustrarea;
b) mustrarea cu avertisment;
c) amendă de la 1.000.000 lei la 25.000.000 lei.
1. Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul: 2. Fapta este săvârșită din culpă când infractorul:
(1) Fapta prevăzută de legea penală care prezintă pericol social este săvârșită cu vinovăție când este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită.
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.
(2) Fapta care constă fie într-o acțiune, fie într-o inacțiune constituie infracțiune numai când este săvârșită cu intenție.
(3) Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când în lege se prevede aceasta.
(4) Există intenție depășită când rezultatul mai grav produs printr-o acțiune sau inacțiune intenționată se datorează culpei făptuitorului.
(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită în condițiile vreuneia dintre cauzele justificative prevăzute de lege.
(2) Efectul cauzelor justificative se extinde și asupra participanților.
(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapte pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes general și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general.
(3) Se prezumă că este în legitimă apărare și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea.
(4) Este, de asemenea, în legitimă apărare și acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.
(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de o persoană pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes general.
(2) Se află în stare de necesitate și acela care în momentul săvârșirii faptei nu și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă săvârșirea ei a fost impusă sau autorizată de lege.
(2) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită pentru îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege, dacă acesta nu este în mod vădit ilegal.
(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul victimei, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul infracțiunilor contra vieții, în cazul infracțiunilor contra integrității corporale sau a sănătății acestea nu se aplică, dacă fapta la care s-a consimțit contravine legii sau bunelor moravuri.
(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele prevăzute de lege care înlătură caracterul penal al faptei.
(2) Efectul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei nu se extinde asupra participanților, cu excepția cazului fortuit.
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod.
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal.
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele.
(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, se găsea, din cauza unor împrejurări independente de voința sa, în stare de beție completă produsă de alcool sau de alte substanțe.
(2) Starea de beție voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanțe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanță atenuantă sau agravantă.
(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală când făptuitorul, în momentul săvârșirii acesteia, nu cunoaște existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
(2) Nu constituie o circumstanță agravantă împrejurarea pe care făptuitorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației sau împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei.
(1) Tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost, însă, întreruptă sau nu și-a produs efectul.
(2) Există tentativă și în cazul în care consumarea infracțiunii nu a fost posibilă din cauza insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori din cauza împrejurării că în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.
(3) Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea.
(1) Tentativa la crimă se pedepsește întotdeauna, iar tentativa la delict numai când legea prevede aceasta.
(2) În cazul persoanei fizice, tentativa se sancționează cu o pedeapsă imediat inferioară categoriei de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, dacă legea nu prevede altfel.
(3) În cazul persoanei juridice, tentativa se sancționează cu o amendă cuprinsă între minimul special și maximul special al amenzii prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, reduse la jumătate, dacă legea nu prevede altfel. La această pedeapsă se poate adăuga una sau mai multe din pedepsele complementare, cu excepția dizolvării persoanei juridice.
(1) Nu se pedepsește făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului.
(2) Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracțiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracțiune.
Participanți sunt persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici.
(1) Autor este persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.
(2) Dacă mai multe persoane săvârșesc nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de legea penală, fiecare din ele va fi pedepsită ca autor.
Instigator este persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.
(1) Complice este persoana care, cu intenție, ajută sau înlesnește în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
(2) Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Instigatorul și complicele la o faptă prevăzută de legea penală, săvârșită cu intenție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de dispozițiile art. 87.
(1) Circumstanțele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți.
(2) Circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
(1) Participantul nu se pedepsește dacă împiedică în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, consumarea acesteia.
(2) Dacă actele săvârșite până în momentul împiedicării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru acea faptă.
(1) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu intenție, la săvârșirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, se sancționează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenție.
(2) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru aceea infracțiune.
(3) Dispozițiile art. 42 și 43 se aplică în mod corespunzător.
(1) Persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracțiunile săvârșite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanții acestora.
(2) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârșirea aceleiași fapte.
Pluralitatea de infracțiuni constituie, după caz, concurs de infracțiuni sau recidivă.
(1) Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin două ori mai multe acțiuni sau inacțiuni, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
(2) Există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de aceeași persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc și urmărilor pe care le-a produs, întrunește elementele mai multor infracțiuni.
(3) În cazul concursului formal de infracțiuni, fapta se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă.
1. se aplică pedeapsa cea mai grea stabilită pentru una din infracțiunile concurente, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim special nu este îndestulător se poate aplica un spor, fără ca pedeapsa rezultantă să depășească totalul duratei pedepselor stabilite pentru infracțiunile concurente și nici maximul general al pedepsei imediat superioare ori 2. se aplică o pedeapsă care reprezintă totalul pedepselor stabilite pentru infracțiunile concurente, fără ca pedeapsa rezultantă să poată depăși maximul general al pedepsei imediat superioare; 1. se aplică amenda cea mai mare stabilită pentru una din infracțiunile concurente, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim special nu este îndestulător se poate aplica un spor, fără ca pedeapsa rezultantă să depășească totalul pedepselor cu amendă stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente și nici maximul general al amenzii ori 2. se aplică o amendă care reprezintă totalul amenzilor stabilite pentru infracțiunile concurente, fără ca amenda rezultantă aplicată să poată depăși maximul general al amenzii;
(1) În caz de concurs real de infracțiuni se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte, iar din acestea se aplică pedeapsa, în una din următoarele modalități:
a) când s-au stabilit numai pedepse privative de libertate:
b) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă:
c) când s-au stabilit pedepse privative de libertate și pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa privativă de libertate, potrivit dispozițiilor lit. a) pct. 1, la care se poate adăuga amenda, în total sau în parte.
(2) Dacă vreuna din pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente este detențiunea pe viață, se aplică această pedeapsă.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică și în cazul când pentru una sau pentru toate infracțiunile concurente s-a pronunțat o hotărâre de condamnare definitivă.
(1) Dacă pentru una din infracțiunile concurente s-a stabilit și o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa privativă de libertate.
(2) Pedepsele complementare de natură diferită sau chiar de aceeași natură, dar cu un conținut diferit, se aplică alături de pedeapsa privativă de libertate.
(3) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeași natură și cu același conținut, se aplică cea mai grea dintre acestea.
(4) Măsurile de siguranță de aceeași natură în cazul infracțiunilor concurente se iau o singură dată, iar dacă sunt de natură diferită, se cumulează.
(1) Recidivă există în următoarele cazuri:
a) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate cuprinsă între un an și 5 ani, condamnatul săvârșește cu intenție o nouă infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare;
b) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani, condamnatul săvârșește cu intenție o nouă infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare;
c) când după executarea unei pedepse privative de libertate cuprinse între un an și 5 ani, condamnatul săvârșește cu intenție o nouă infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an;
d) când după executarea unei pedepse privative de libertate mai mare de 5 ani, condamnatul săvârșește cu intenție o nouă infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an.
(2) Există recidivă și în cazurile în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este detențiunea pe viață.
(3) Pentru stabilirea stării de recidivă se ține seama și de hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate pentru o faptă prevăzută și de legea română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
(1) În cazul recidivei după condamnare prevăzute în art. 50 alin. (1) lit. a), se aplică regulile concursului de infracțiuni. Dacă cel condamnat a executat o parte din pedeapsă, regulile concursului de infracțiuni se aplică ținând seama de pedeapsa care a mai rămas de executat.
(2) În cazul recidivei după condamnare prevăzute în art. 50 alin. (1) lit. b), pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea anterioară se cumulează, fără a se putea depăși maximul general al pedepsei imediat superioare. Dacă cel condamnat a executat o parte din pedeapsă, cumulul se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită ulterior.
(3) În cazul recidivei după executare prevăzute în art. 50 alin. (1) lit. c) și d), se aplică o pedeapsă care poate fi sporită cu 10 ani, în cadrul limitelor pedepsei imediat superioare.
Când după condamnarea definitivă cel condamnat săvârșește o nouă infracțiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor concursului de infracțiuni.
(1) La stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la:
a) infracțiunile săvârșite în timpul minorității;
b) infracțiunile săvârșite din culpă;
c) infracțiunile amnistiate;
d) faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală.
(2) De asemenea, nu se ține seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în cazul cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.
(1) În caz de concurs de infracțiuni săvârșit de persoana juridică, se aplică amenda până la maximul special prevăzut în art. 80 alin. (2) sau (3) pentru infracțiunea cea mai gravă, care poate fi majorat cu o pătrime.
(2) În cazul în care persoana juridică a mai fost condamnată anterior definitiv pentru o infracțiune, se aplică dispozițiile alin. (1), dacă pedeapsa aplicată pentru infracțiunea anterioară nu a fost executată. Dacă pedeapsa anterioară a fost executată, se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut în art. 80 alin. (2) sau (3), care poate fi majorat cu o treime.
(3) Pedepsele complementare se pot cumula.
(1) În cazul infracțiunii continuate și al infracțiunii complexe nu există pluralitate de infracțiuni.
(2) Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni. În acest caz, se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, la care se poate adăuga un spor până la maximul special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate aplica un spor fără ca pedeapsa să poată depăși maximul general.
(3) Infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.
Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracțiune continuată sau complexă este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, se stabilește o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai mică decât cea pronunțată anterior.
(1) Pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată în scopul reeducării condamnatului și al prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.
(2) Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana condamnatului.
(1) Pedepsele care se aplică persoanei fizice sunt: pedepse principale, pedepse complementare și pedepse accesorii.
(2) Pedepsele principale se împart în: pedepse principale pentru crime și pedepse principale pentru delicte.
(3) Pedepsele principale pentru crime sunt:
a) detențiunea pe viață;
b) detențiunea severă între 15 și 30 de ani.
(4) Pedepsele principale pentru delicte sunt:
a) închisoarea strictă între un an și 15 ani;
b) închisoarea între 15 zile și un an;
c) amenda sub forma zilelor-amendă, între 5 și 360 de zile, fiecare zi fiind socotită între 100.000 lei și 1.000.000 lei;
d) munca în folosul comunității, între 100 și 500 de ore.
(5) Pedepsele complementare pentru crime și delicte sunt:
a) interzicerea exercițiului unor drepturi de la un an la 10 ani;
b) degradarea militară.
(6) Pedeapsa accesorie pentru crime și delicte constă în interzicerea exercițiului tuturor drepturilor prevăzute ca pedeapsă complementară.
(1) Pedepsele care se aplică persoanei juridice pentru crime sau delicte sunt: pedepse principale și pedepse complementare.
(2) Pedeapsa principală este amenda de la 10.000.000 lei la 10.000.000.000 lei.
(3) Pedepsele complementare sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la un an la 3 ani;
c) interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice, pe o durată de la un an la 5 ani;
d) interzicerea accesului la unele resurse financiare, pe o durată de la un an la 5 ani;
e) afișarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial al României, prin presă ori mijloace de comunicare audiovizuală.
(4) Pedepsele complementare prevăzute în alin. (3) lit. b)-e) se pot aplica în mod cumulativ, integral sau parțial.
(1) Executarea pedepselor principale privative de libertate se bazează pe sistemul progresiv. Condamnații au posibilitatea să treacă dintr-un regim de executare în altul, în condițiile prevăzute de legea pentru executarea pedepselor.
(2) Pedepsele privative de libertate se execută în unul din următoarele regimuri:
a) regimul de maximă siguranță;
b) regimul închis;
c) regimul semideschis;
d) regimul deschis.
(3) Regimul executării pedepselor privative de libertate se bazează pe posibilitatea condamnaților de a presta o muncă utilă, dacă sunt apți pentru muncă, pe educarea condamnaților, pe respectarea de către aceștia a disciplinei muncii și a ordinii interioare a locurilor de deținere, precum și pe stimularea și recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinați și care dau dovezi temeinice de îndreptare. Toate mijloacele folosite în cadrul regimului executării pedepselor privative de libertate trebuie să contribuie la reintegrarea în societate a celor condamnați și la prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către aceștia.
(4) După împlinirea vârstei de 60 de ani, condamnații pot presta o muncă numai la cererea acestora, dacă sunt apți pentru muncă.
(1) Executarea pedepselor privative de libertate se face, potrivit dispozițiilor legii pentru executarea pedepselor, în locuri anume destinate, denumite penitenciare.
(2) Femeile condamnate la pedepse privative de libertate execută aceste pedepse separat de condamnații bărbați.
(3) Minorii condamnați la pedepse privative de libertate execută aceste pedepse separat de condamnații majori sau în locuri de deținere speciale, cu asigurarea posibilității de a continua învățământul general obligatoriu și de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor.
(1) Munca prestată de condamnat este remunerată, cu excepția muncilor cu caracter gospodăresc necesare locului de deținere.
(2) Normele, timpul de muncă și remunerația muncii condamnatului sunt cele stabilite prin lege.
(3) Din remunerația muncii condamnatului o parte revine acestuia, iar cealaltă parte revine administrației penitenciarului. Aceste părți, precum și modul de folosire se stabilesc prin legea pentru executarea pedepselor.
(1) Detențiunea pe viață și detențiunea severă se execută în penitenciare anume destinate sau în secții speciale ale celorlalte penitenciare.
(2) Regimul executării detențiunii pe viață și detențiunii severe este regimul de maximă siguranță. Condamnatul la pedeapsa detențiunii pe viață sau detențiunii severe poate trece în celelalte regimuri în condițiile prevăzute de legea pentru executarea pedepselor.
(1) Pedeapsa detențiunii pe viață nu se aplică persoanei care, la data pronunțării hotărârii de condamnare, a împlinit vârsta de 60 de ani. În acest caz, în locul detențiunii pe viață se aplică pedeapsa maximă a detențiunii severe și pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului unor drepturi pe durata maximă.
(2) În cazul în care cel condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață a împlinit vârsta de 60 de ani în timpul executării pedepsei, în locul pedepsei detențiunii pe viață se aplică pedeapsa maximă a detențiunii severe și pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului unor drepturi pe durată maximă.
În cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa detențiunii severe, perioada de detențiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa detențiunii severe.
(1) Executarea pedepsei închisorii stricte se face în penitenciare anume destinate.
(2) Regimul executării pedepsei închisorii stricte este regimul închis, în cazul persoanei condamnate la pedeapsa închisorii stricte mai mare de 5 ani sau regimul semideschis, în cazul pedepsei închisorii stricte care nu depășește 5 ani.
(3) Condamnatul la pedeapsa închisorii stricte poate trece în celelalte regimuri în condițiile prevăzute de legea pentru executarea pedepselor.
(1) Executarea pedepsei închisorii se face în penitenciare anume destinate.
(2) Regimul executării pedepsei închisorii este regimul deschis, prevăzut de legea pentru executarea pedepselor.
(1) Pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care făptuitorul este condamnat să o plătească.
(2) Pedeapsa amenzii se aplică sub forma zilelor-amendă. În acest caz suma totală care urmează să fie plătită rezultă din înmulțirea numărului de zile de pedeapsă stabilite de instanță în raport cu gravitatea faptei și persoana făptuitorului, cu suma reprezentând evaluarea în bani a fiecărei zile de pedeapsă, ținându-se seama de posibilitățile financiare ale făptuitorului și de obligațiile legale ale acestuia față de persoanele aflate în grija sa.
(3) Dacă legea prevede că o infracțiune se pedepsește numai cu amendă, fără a-i arăta limitele, minimul special al zilelor-amendă este de 20 zile, iar maximul special de 120 zile, dacă legea nu prevede altfel.
(4) Când legea prevede pedeapsa amenzii, fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii, minimul special al zilelor-amendă este de 40 zile, iar maximul special de 180 zile, iar când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii stricte, minimul special este de 60 zile și maximul special de 240 zile.
(1) În cazul condamnatului care se sustrage cu rea-credință de la executarea amenzii, dacă legea prevede pedeapsa închisorii stricte ca pedeapsă alternativă la amendă, instanța poate înlocui amenda cu munca în folosul comunității până la 500 de ore sau, în cazul în care condamnatul nu își dă consimțământul pentru această pedeapsă, cu pedeapsa închisorii stricte.
(2) În cazul condamnatului care se sustrage cu rea-credință de la executarea amenzii, dacă legea prevede pedeapsa închisorii ca pedeapsă alternativă la amendă, instanța poate înlocui amenda cu munca în folosul comunității până la 300 de ore sau, în cazul în care condamnatul nu își dă consimțământul pentru această pedeapsă, cu pedeapsa închisorii.
(3) La înlocuirea pedepsei amenzii, se ține seama de durata zilelor-amendă neplătite.
(1) Dacă legea prevede pentru un delict pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte de cel mult 3 ani, instanța poate dispune în locul pedepsei privative de libertate executarea unei munci neremunerate în folosul comunității, pe o durată de cel puțin 100 de ore.
(2) Durata maximă a muncii în folosul comunității este de 300 de ore, în cazul în care legea prevede pedeapsa închisorii, și de 500 de ore, în cazul în care legea prevede pedeapsa închisorii stricte de cel mult 3 ani.
(3) Munca în folosul comunității poate fi dispusă numai cu consimțământul inculpatului.
(4) Dacă persoana condamnată nu execută această pedeapsă sau, în timpul executării ei nu îndeplinește obligațiile care-i revin ori le îndeplinește în mod defectuos, instanța poate dispune, dacă legea nu prevede alt mod de sancționare, revocarea muncii în folosul comunității, înlocuind-o, integral sau parțial, după caz, cu închisoarea sau cu închisoarea strictă de cel mult 3 ani.
(5) Modul de executare a muncii în folosul comunității este reglementat prin legea pentru executarea pedepselor.
(1) După ce a executat cel puțin două treimi din pedeapsa închisorii ori a închisorii stricte sau trei pătrimi din pedeapsa detențiunii severe, condamnatul care este stăruitor în muncă, disciplinat și dă dovezi temeinice de îndreptare, ținându-se seama de durata din pedeapsa care mai rămâne de executat, de vârsta, starea sănătății, forma de vinovăție și de antecedentele sale penale, poate fi liberat condiționat înainte de executarea în întregime a pedepsei.
(2) Minorii condamnați la pedeapsa închisorii ori închisorii stricte pot fi liberați condiționat după executarea unei treimi din pedeapsa aplicată. Condamnații trecuți de 60 de ani, pentru bărbați și 55 de ani, pentru femei, pot fi liberați condiționat după executarea unei treimi din pedeapsa închisorii ori închisorii stricte sau jumătate din pedeapsa detențiunii severe.
(3) În calculul fracțiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ține seama de partea din durata pedepsei care poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiționată nu poate fi acordată înainte de executarea efectivă a cel puțin jumătate din pedeapsa închisorii ori a închisorii stricte sau a cel puțin două treimi din pedeapsa detențiunii severe.
(4) În timpul liberării condiționate, instanța poate să-l oblige pe condamnat să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute în art. 103.
(1) Cel condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață poate fi liberat condiționat, în mod excepțional, după executarea efectivă a 20 de ani de detențiune, ținându-se seama de antecedentele sale penale, precum și de faptul că este stăruitor în muncă, disciplinat și dă dovezi temeinice de îndreptare.
(2) Condamnatul trecut de vârsta de 60 de ani poate fi liberat condiționat după executarea efectivă a 15 ani de detențiune, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute în alin. (1).
(3) Pedeapsa se consideră executată dacă în termen de 10 ani de la liberare condamnatul nu a săvârșit din nou o infracțiune. Dacă în acest interval condamnatul a comis din nou o infracțiune, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 73.
(4) În timpul liberării condiționate instanța poate să-l oblige pe condamnat să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute în art. 103.
(1) Pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare și până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune.
(2) Dacă până la împlinirea duratei pedepsei cel liberat a comis din nou o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, instanța, ținând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menținerea liberării condiționate, fie revocarea.
(3) Dacă până la împlinirea duratei pedepsei cel liberat a comis din nou o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii stricte, a detențiunii severe sau a detențiunii pe viață, revocarea liberării condiționate este obligatorie.
(4) În cazul revocării liberării condiționate, pedeapsa stabilită pentru infracțiunea ulterioară și restul de pedeapsă care a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară se cumulează, fără a depăși maximul general al pedepsei celei mai grele.
(1) Executarea pedepsei închisorii care nu depășește 2 ani, de către militarii în termen, se face într-o închisoare militară în cazurile prevăzute de lege, precum și în cazurile când instanța judecătorească, ținând seama de împrejurările cauzei și de persoana condamnatului, dispune aceasta.
(2) Dacă militarul condamnat a executat jumătate din durata pedepsei și a dat dovezi temeinice de îndreptare, partea din durata pedepsei ce a mai rămas de executat se reduce cu o treime, iar dacă s-a evidențiat în mod deosebit, reducerea poate depăși o treime, putând cuprinde chiar tot restul pedepsei.
(3) Dacă în timpul executării pedepsei militarul condamnat devine inapt serviciului, este liberat condiționat.
(4) Dacă în timpul executării pedepsei militarul condamnat săvârșește din nou o infracțiune, instanța care pronunță condamnarea aplică dispozițiile art. 51 sau ale art. 52. Pedeapsa astfel stabilită se execută într-un loc de deținere.
(5) După executarea pedepsei potrivit alin. (1)-(3) sau după grațierea totală ori după grațierea restului de pedeapsă, cel condamnat este reabilitat de drept.
(6) Dispozițiile alin. (1)-(5) sunt aplicabile și celor care au devenit militari în termen după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
(7) În cazul în care, înainte de începerea executării pedepsei într-o închisoare militară, condamnatul a fost trecut în rezervă, pedeapsa se execută într-un loc de deținere.
(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului unor drepturi constă în interzicerea exercițiului unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi:
a) dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții eligibile publice;
b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat;
c) dreptul de a ocupa o funcție, de a exercita o profesiune sau de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;
d) drepturile părintești;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
(2) Interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute la alin. (1) lit. b) se poate pronunța numai pe lângă interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute la alin. (1) lit. a), în afară de cazul când legea dispune altfel.
(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este privațiunea de libertate de cel puțin 2 ani și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana făptuitorului, această pedeapsă este necesară.
(2) Aplicarea pedepsei interzicerii exercițiului unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă.
(3) Condiția prevăzută în alin. (1) cu privire la cuantumul privațiunii de libertate trebuie să fie îndeplinită și în cazul în care aplicarea pedepsei prevăzută în acel alineat este obligatorie.
Executarea pedepsei interzicerii exercițiului unor drepturi începe după executarea pedepsei privative de libertate, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripția executării pedepsei.
(1) Pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului și a dreptului de a purta uniformă.
(2) Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaților militari și rezerviști, dacă pedeapsa principală stabilită este detențiunea pe viață sau detențiunea severă.
(3) Degradarea militară poate fi aplicată condamnaților militari și rezerviști pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea strictă de cel puțin 5 ani și de cel mult 15 ani.
(1) Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 75.
(2) Condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în alin. (1) din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.
(3) Pe durata amânării sau întreruperii executării pedepsei privative de libertate, condamnatul poate să-și exercite drepturile părintești și dreptul de a fi tutore sau curator, în afară de cazul în care aceste drepturi au fost anume interzise condamnatului prin hotărârea judecătorească.
(4) Pe durata suspendării executării pedepsei privative de libertate se suspendă și executarea pedepselor accesorii.
(1) Pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care persoana juridică este obligată să o plătească.
(2) Când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită de persoana fizică pedeapsa detențiunii, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 25.000.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 7.500.000.000 lei.
(3) Când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită de persoana fizică pedeapsa închisorii stricte sau a închisorii, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 5.000.000.000 lei.
(1) Dizolvarea persoanei juridice poate fi pronunțată atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul săvârșirii de infracțiuni.
(2) Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii.
(3) Prin hotărârea de dizolvare a persoanei juridice, instanța desemnează lichidatorul.
(4) O copie după dispozitivul hotărârii de dizolvare se transmite organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.
(1) Suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice constă în interzicerea activității sau a aceleia dintre activitățile persoanei juridice în exercitarea căreia a fost săvârșită infracțiunea.
(2) Suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice poate fi aplicată pentru o durată de la un an la 3 ani.
(3) O copie după dispozitivul hotărârii de suspendare se transmite organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.
(1) Dizolvarea și suspendarea nu pot fi aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, cultelor religioase sau organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, constituite potrivit legii.
(2) Dizolvarea nu poate fi aplicată persoanelor juridice care își exercită activitatea în domeniul presei sau al audiovizualului.
(3) Activitatea în domeniul presei sau al audiovizualului nu poate fi suspendată.
(1) Interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice, prevăzute de lege, pe o durată de la un an la 5 ani.
(2) O copie după dispozitivul hotărârii prin care s-a aplicat pedeapsa prevăzută în alin. (1) se transmite de îndată:
a) oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal, în vederea efectuării formalităților de publicitate în registrul comerțului;
b) Ministerului Justiției, în vederea efectuării formalităților de publicitate în registrul național al persoanelor juridice fără scop patrimonial;
c) altor autorități care țin evidența persoanelor juridice, în vederea efectuării formalităților de publicitate.
(1) Interzicerea accesului la unele resurse financiare constă în interzicerea de a obține fonduri prin plasamente de titluri de valoare sau de a obține fonduri de la instituțiile de credit ori instituțiile financiare, pe o durată de la un an la 5 ani.
(2) O copie după dispozitivul hotărârii prin care s-a aplicat pedeapsa prevăzută la alin. (1) de interzicere se transmite Băncii Naționale a României, Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
(1) Afișarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial al României, prin presă ori mijloace de comunicare audiovizuală se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Cheltuielile de afișare sau difuzare nu pot depăși cuantumul pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice.
(2) Instanța poate dispune afișarea sau difuzarea integrală sau în extras a hotărârii de condamnare.
(3) Afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate dezvălui identitatea victimei sau a reprezentantului legal al acesteia fără consimțământul lor.
(4) Afișarea hotărârii de condamnare se realizează în locul stabilit de instanță și pentru perioada stabilită de aceasta, fără a putea depăși o durată de 2 luni.
(5) Difuzarea hotărârii de condamnare se face prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, în unul sau mai multe ziare sau prin unul sau mai multe servicii de comunicații audiovizuale, stabilite de instanță.
(1) La stabilirea și aplicarea pedepselor pentru persoana fizică se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gravitatea faptei săvârșite, de persoana făptuitorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
(2) Când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse alternative, se ține seama de dispozițiile alin. (1), atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât și pentru proporționalizarea acesteia.
(3) Pedeapsa majorată ca urmare a cauzelor de agravare se execută în regimul corespunzător pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.
(4) La stabilirea și aplicarea pedepselor pentru persoana juridică se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială pentru persoana fizică, de gravitatea faptei săvârșite și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
(5) Cauzele de agravare sau de atenuare a răspunderii penale reținute de instanță trebuie motivate în cuprinsul hotărârii.
Următoarele împrejurări constituie circumstanțe atenuante legale:
a) săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin alte acțiuni ilicite grave;
b) depășirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate;
c) săvârșirea faptei cu un mobil sau cu un scop care pune în evidență pericolul redus al persoanei făptuitorului;
d) dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret fapta prezintă o gravitate redusă.
Următoarele împrejurări constituie circumstanțe agravante legale:
a) săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;
b) săvârșirea infracțiunii prin metode sau mijloace care prezintă pericol public;
c) săvârșirea infracțiunii de către un făptuitor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor;
d) săvârșirea infracțiunii din motive josnice;
e) săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgență;
f) săvârșirea infracțiunii asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani ori asupra unui membru de familie;
g) săvârșirea infracțiunii pentru a se sustrage pe sine sau pe altul de la urmărire, arestare sau executarea pedepsei;
h) săvârșirea infracțiunii pentru a înlesni sau ascunde comiterea altei infracțiuni.
(1) Următoarele împrejurări pot constitui circumstanțe atenuante judiciare:
a) conduita bună a făptuitorului înainte de săvârșirea infracțiunii;
b) stăruința depusă de făptuitor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită;
c) atitudinea făptuitorului după săvârșirea infracțiunii, rezultând din prezentarea sa în fața autorității, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanților.
(2) Împrejurările enumerate în prezentul articol au caracter exemplificativ.
Poate constitui o circumstanță agravantă judiciară orice altă împrejurare decât cele enumerate în art. 89 care imprimă faptei un caracter grav.
(1) În cazul când există circumstanțe atenuante, pedeapsa principală pentru persoana fizică se modifică după cum urmează:
a) când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede detențiunea pe viață, se aplică pedeapsa detențiunii severe;
b) când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede detențiunea severă, se aplică pedeapsa închisorii stricte;
c) când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede închisoarea strictă, se aplică pedeapsa închisorii sau se aplică munca în folosul comunității ori amenda sub forma zilelor-amendă;
d) când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede închisoarea, se aplică munca în folosul comunității sau amenda sub forma zilelor-amendă;
e) când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede numai amenda sub forma zilelor-amendă, se aplică amenda între 5 și 20 de zile.
(2) Când există circumstanțe atenuante, pedeapsa complementară privativă de drepturi, prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, poate fi înlăturată, iar în cazul persoanei juridice, nu se poate aplica pedeapsa complementară a dizolvării ori a suspendării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice.
(3) Coborârea pedepsei sub limitele legale este obligatorie în cazul circumstanțelor atenuante legale și facultativă în celelalte cazuri.
(1) În cazul când există circumstanțe agravante, persoanei fizice i se aplică o pedeapsă care poate fi sporită cu 5 ani, în cadrul limitelor pedepsei imediat superioare, dacă legea nu prevede altfel.
(2) În cazul aplicării amenzii sub forma zilelor amendă, se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special, fără să depășească maximul general.
(3) Când există circumstanțe agravante, persoanei juridice i se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut în art. 80 alin. (2) sau (3), care poate fi majorat cu o treime.
(1) În caz de concurs între cauzele de agravare și cauzele de atenuare, instanța aplică prevederile art. 92 sau art. 93, după cum cauzele de atenuare sau de agravare au caracter preponderent. În cazul în care cauzele de atenuare au caracter preponderent, se poate face abstracție de cauzele de agravare, iar dacă au caracter preponderent cauzele de agravare, se poate face abstracție de cauzele de atenuare.
(2) În caz de echivalență a acestor cauze, se aplică o pedeapsă făcându-se abstracție de cauzele de atenuare sau de agravare.
(1) Instanța poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o anumită durată dacă sunt întrunite următoarele condiții:
a) pedeapsa aplicată pentru delict este închisoarea strictă sau închisoarea de cel mult 5 ani sau amendă;
b) făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior la o pedeapsă privativă de libertate când condamnarea intră în unul din cazurile prevăzute în art. 53;
c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.
(2) Suspendarea condiționată a executării pedepsei poate fi acordată și în caz de concurs de infracțiuni dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani și sunt întrunite condițiile prevăzute în alin. (1) lit. b) și c).
(3) Suspendarea condiționată a executării pedepsei nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.
(4) Suspendarea condiționată a executării pedepsei trebuie motivată.
(1) Durata suspendării condiționate a executării pedepsei constituie termen de încercare pentru condamnat și se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani.
(2) În cazul când pedeapsa a cărei executare a fost suspendată constă în zile-amendă, termenul de încercare este de un an.
(3) Termenul de încercare se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunțat suspendarea condiționată a executării pedepsei a rămas definitivă.
(1) Dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune, pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea condiționată, dispunând executarea în întregime a pedepsei.
(2) Revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei nu are loc dacă infracțiunea săvârșită ulterior a fost descoperită după expirarea termenului de încercare.
(3) Dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă, se poate aplica din nou suspendarea condiționată a executării pedepsei. În acest caz, nu mai are loc revocarea primei suspendări.
Dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanța poate dispune revocarea suspendării executării pedepsei, în afară de cazul când cel condamnat dovedește că nu a avut posibilitatea de a îndeplini acele obligații.
(1) Dacă se descoperă că cel condamnat a mai săvârșit o infracțiune înainte de pronunțarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate chiar după expirarea termenului de încercare, suspendarea condiționată a executării pedepsei se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni sau recidivă.
(2) Anularea suspendării condiționate a executării pedepsei nu are loc dacă infracțiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare.
(3) În cazurile prevăzute în alin. (1), dacă pedeapsa rezultată în urma aplicării dispozițiilor privind concursul de infracțiuni sau recidiva nu depășește 3 ani, instanța poate aplica dispozițiile art. 95.
(4) În cazul când se dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Condamnatul este reabilitat de drept dacă nu a săvârșit din nou o infracțiune înăuntrul termenului de încercare și nici nu s-a pronunțat revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în baza art. 97 sau art. 98.
(1) Instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiții:
a) pedeapsa aplicată pentru delict este închisoarea strictă sau închisoare de cel mult 7 ani;
b) făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa detențiunii sau a închisorii stricte ori a fost condamnat la pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, în afară de cazul când condamnarea intră în unul dintre cazurile prevăzute în art. 53;
c) se apreciază, ținând seama de persoana condamnatului și de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta și, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârși infracțiuni.
(2) Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi acordată și în cazul concursului de infracțiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 5 ani și sunt întrunite condițiile prevăzute în alin. (1) lit. b) și c).
(3) Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.
(4) Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere trebuie motivată.
(1) Termenul de încercare în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp, stabilit de instanță, între 2 ani și 5 ani.
(2) Dispozițiile art. 96 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
(1) Pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui, la serviciul de reintegrare socială și supraveghere sau la alte organe stabilite de instanță;
b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;
c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informații de natură a permite controlul mijloacelor lui de existență.
(2) Datele prevăzute în alin. (1) lit. b), c) și d) se comunică persoanelor sau organelor stabilite la alin. (1) lit. a).
(3) Instanța poate să impună condamnatului respectarea uneia sau a mai multora din următoarele obligații:
a) să desfășoare o activitate sau să urmeze un curs de învățământ ori de calificare;
b) să nu schimbe domiciliul sau reședința avută ori să nu depășească limita teritorială stabilită decât în condițiile fixate de instanță;
c) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
d) să nu între în legătură cu anumite persoane;
e) să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.
(4) Supravegherea executării obligațiilor stabilite de instanță conform alin. (3) lit. a)-f) se face de organele prevăzute în alin. (1) lit. a) și aceleași organe sesizează instanța în caz de neîndeplinire a obligațiilor, pentru luarea măsurilor în condițiile art. 104 alin. (2).
(1) Dispozițiile art. 97 și art. 98 se aplică în mod corespunzător și în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
(2) Dacă cel condamnat nu îndeplinește măsurile de supraveghere prevăzute de lege ori obligațiile stabilite de instanță, aceasta poate să revoce suspendarea executării pedepsei dispunând executarea în întregime a pedepsei sau să prelungească termenul de încercare cu cel mult 3 ani.
(1) Dispozițiile art. 99 alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
(2) În cazurile prevăzute de art. 99 alin. (1), dacă pedeapsa rezultată în urma aplicării dispozițiilor privind concursul de infracțiuni sau recidiva nu depășește 5 ani, instanța poate aplica dispozițiile art. 101.
(3) În cazul când se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat anterior suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Condamnatul este reabilitat de drept dacă nu a săvârșit din nou o infracțiune înăuntrul termenului de încercare și nici nu s-a pronunțat revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în baza art. 104.
(1) În cazul în care dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în condițiile art. 101, instanța poate stabili obligația condamnatului de a efectua în termenul de încercare o muncă în folosul comunității, pe o perioadă de cel mult 300 de ore, potrivit art. 70.
(2) Dacă cel condamnat nu efectuează munca în folosul comunității ori are o conduită necorespunzătoare în timpul efectuării acesteia prin neîndeplinirea obligațiilor care îi revin sau prin îndeplinirea lor nesatisfăcătoare, instanța poate revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dispunând executarea în întregime a pedepsei sau prelungirea termenului de încercare cu cel mult 3 ani.
(3) Dispozițiile art. 103 - 106 se aplică în mod corespunzător.
În cazul infracțiunilor sancționate cu pedeapsa închisorii, instanța poate să nu aplice nici o pedeapsă inculpatului care nu a avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat și a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea unei pedepse.
(1) În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte de cel mult 5 ani, instanța, după stabilirea pedepsei, poate să amâne aplicarea acesteia dacă inculpatul nu a avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat sau dovedește că are posibilitatea de a-l acoperi, iar după săvârșirea faptei a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea pedepsei.
(2) În cazul în care amână aplicarea pedepsei, instanța fixează în cuprinsul hotărârii data la care urmează să se pronunțe asupra pedepsei, care nu poate depăși 2 ani din momentul pronunțării hotărârii.
(3) Intervalul de timp dintre momentul pronunțării hotărârii și data fixată de instanță potrivit alin. (2) constituie perioadă de probă pentru inculpat.
(4) În perioada de probă, instanța îl poate obliga pe inculpat să se supună măsurilor de supraveghere și să respecte una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute în art. 103.
(5) Dacă inculpatul a avut o conduită corespunzătoare în perioada de probă, instanța poate să nu aplice nici o pedeapsă, iar dacă inculpatul nu a avut o conduită corespunzătoare, instanța poate fie să amâne încă o dată pentru același termen aplicarea pedepsei, fie să aplice pedeapsa în limitele prevăzute de lege.
(1) Durata executării pedepsei privative de libertate se socotește din ziua în care condamnatul a început executarea hotărârii definitive de condamnare.
(2) Ziua în care începe executarea pedepsei și ziua în care încetează se socotesc în durata executării.
(3) Timpul în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, se află bolnav în spital intră în durata executării, în afară de cazul în care și-a provocat în mod voit boala, iar această împrejurare se constată în cursul executării pedepsei.
(1) Timpul reținerii și al arestării preventive se scade din durata pedepsei privative de libertate pronunțate. Scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reținerea sau arestarea preventivă.
(2) Scăderea reținerii și a arestării preventive se face și în caz de condamnare la zile-amendă, prin înlăturarea în totul sau în parte a executării zilelor amendă.
În cazul infracțiunilor săvârșite în condițiile art. 11, 12 sau 13, partea din pedeapsă, precum și reținerea și arestarea preventivă executate în afara teritoriului țării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeași infracțiune de instanțele române.
(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.
(2) Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ.
(3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.
(1) Față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancțiunii se ține seama de gravitatea faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală a minorului, de comportarea lui, de condițiile în care a fost crescut și a trăit și de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.
(2) Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.
Măsurile educative care se pot lua față de minor sunt:
a) mustrarea;
b) libertatea sub supraveghere;
c) libertatea sub supraveghere severă;
d) internarea într-un centru de reeducare;
e) internarea într-un institut medical-educativ.
(1) Măsura educativă a mustrării constă în dojenirea minorului, în explicarea gravității faptei săvârșite, în sfătuirea minorului de a se purta în așa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenția că, dacă va săvârși din nou o infracțiune, se va lua față de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.
(2) Măsura mustrării nu se poate lua dacă minorul a devenit major la data judecării. În acest caz, în locul măsurii educative a mustrării se dispune amenda sub forma zilelor-amendă între 5 și 10 zile, fiecare zi fiind socotită între 50.000 și 100.000 lei, sau munca în folosul comunității pe o perioadă între 25 și 50 de ore.
(1) Măsura educativă a libertății sub supraveghere constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an sub supravegherea părinților săi, a celui care l-a adoptat sau a tutorelui. Dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța dispune încredințarea minorului, pe același interval de timp, unei persoane de încredere, de preferință unei rude apropiate, la cererea acesteia.
(2) Instanța pune în vedere, celui căruia i s-a încredințat supravegherea, îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului, în scopul îndreptării lui. De asemenea, i se pune în vedere că are obligația să înștiințeze instanța de îndată, dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau dacă a săvârșit o nouă infracțiune.
(3) Instanța poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora din următoarele obligații:
a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
b) să nu între în legătură cu anumite persoane și, dacă a fost contactat de acestea, să anunțe de îndată;
c) să frecventeze cursuri școlare din învățământul general obligatoriu;
d) să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță, cu o durată între 50 și 100 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță.
(4) Instanța atrage atenția minorului asupra consecințelor comportării sale.
(5) După luarea măsurii libertății sub supraveghere, instanța încunoștințează școala unde minorul învață sau unitatea la care este angajat și, după caz, instituția la care prestează activitatea stabilită de instanță.
(6) Dacă înăuntrul termenului prevăzut în alin. (1) minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui ori săvârșește o infracțiune, instanța revocă libertatea sub supraveghere și ia față de minor fie măsura libertății sub supraveghere severă, fie măsura internării într-un centru de reeducare sau îi aplică o pedeapsă.
(7) Dacă minorul a devenit major la data judecării, se dispune, în locul măsurii educative a libertății sub supraveghere, amenda sub forma zilelor-amendă de la 10 zile la 20 zile, fiecare zi fiind socotită între 50.000 și 200.000 lei, sau munca în folosul comunității pe o perioadă între 50 și 150 de ore.
(8) Termenul prevăzut în alin. (1) curge de la data punerii în executare a libertății sub supraveghere.
(1) Măsura educativă a libertății sub supraveghere severă constă în lăsarea minorului în libertate pe o perioadă între un an și 3 ani, sub supravegherea unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor sau a serviciilor de reintegrare socială și supraveghere.
(2) Supravegherea poate consta în includerea minorului în programe de reintegrare socială, precum și în acordarea de asistență și consiliere. Pe durata supravegherii severe, instanța poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora dintre obligațiile prevăzute în art. 117 alin. (3).
(3) Dispozițiile art. 117 alin. (2), (4) - (6) și (8) se aplică în mod corespunzător.
(4) Dacă minorul a devenit major la data judecării, se dispune, în locul măsurii educative a libertății sub supraveghere severă, o amendă sub forma zilelor-amendă între 15 și 30 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50.000 și 300.000 lei sau munca în folosul comunității pe o perioadă între 100 și 200 de ore.
(1) Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se dispune cu privire la minorul care, în raport cu gravitatea faptei săvârșite și cu nevoile de reeducare, are posibilitatea de a se îndrepta chiar fără a i se aplică o pedeapsă. În timpul internării i se asigură minorului posibilitatea de a dobândi educația necesară și o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale.
(2) Măsura se va lua pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. În mod excepțional, măsura educativă a internării poate dura până la împlinirea vârstei de 20 de ani, dacă minorul a comis fapta la o dată apropiată vârstei de 18 ani sau dacă gravitatea faptei săvârșite, nevoile de reeducare a minorului și necesitatea continuității procesului său de pregătire justifică aceasta.
(3) Dacă în perioada internării într-un centru de reeducare minorul săvârșește din nou o infracțiune pentru care se apreciază că este necesar să i se aplice o pedeapsă privativă de libertate, instanța revocă internarea și aplică pedeapsa. În cazul când instanța nu consideră că este necesară aplicarea pedepsei, se menține măsura internării.
(4) Dacă se descoperă, după pronunțarea unei hotărâri prin care s-a dispus internarea minorului într-un centru de reeducare, că minorul săvârșise o infracțiune concurentă pentru care se apreciază că este necesar să i se aplice o pedeapsă privativă de libertate, instanța revocă internarea și aplică pedeapsa. În cazul când instanța nu consideră că este necesară aplicarea pedepsei, se menține măsura internării.
(5) Dacă se descoperă, după pronunțarea unei hotărâri prin care s-a dispus internarea minorului într-un centru de reeducare, că minorul suferise pentru o infracțiune concurentă și o condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, măsura internării se revocă.
(6) Dacă minorul a devenit major la data judecării, se poate dispune internarea într-un centru de reeducare până la împlinirea vârstei de 20 de ani sau, în locul măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, se poate dispune amenda sub forma zilelor-amendă între 20 și 50 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50.000 și 350.000 lei sau munca în folosul comunității pe o perioadă între 100 și 300 de ore.
(1) Măsura internării într-un institut medical-educativ se ia față de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical și de un regim special de educație.
(2) Măsura se ia pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.
(3) Măsura poate fi ridicată și înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dacă a dispărut cauza care a impus luarea acesteia. Dispunând ridicarea măsurii, instanța poate să ia față de minor măsura internării într-un centru de reeducare.
(4) Dispozițiile art. 119 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
(5) Dacă minorul a devenit major la data judecării, se poate dispune internarea într-un institut medical-educativ până la împlinirea vârstei de 20 de ani sau, în locul măsurii educative a internării într-un institut medical-educativ, se poate dispune obligarea la tratament medical și amenda sub forma zilelor-amendă între 10 și 20 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50.000 și 200.000 lei sau munca în folosul comunității pe o perioadă între 50 și 150 de ore.
(1) Dacă a trecut cel puțin un an de la data internării în centrul de reeducare, iar minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, se poate dispune liberarea acestuia înainte de a deveni major.
(2) Cel care a devenit major în cursul judecății și instanța a dispus internarea în centru de reeducare până la împlinirea vârstei de 20 de ani poate fi liberat după ce a executat cel puțin un an din această măsură, dacă a dat dovezi temeinice de îndreptare.
(1) Dacă în perioada liberării acordate potrivit art. 121, minorul săvârșește din nou o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, instanța, ținând seama de gravitatea infracțiunii, poate dispune fie menținerea liberării, fie revocarea și aplicarea unei pedepse. În cazul în care nu este necesară aplicarea unei pedepse, se revocă numai liberarea.
(2) Dacă în perioada liberării minorul săvârșește din nou o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii stricte, a detențiunii severe sau a detențiunii pe viață, instanța revocă liberarea și aplică o pedeapsă. În cazul când nu este necesară aplicarea pedepsei, se revocă numai liberarea.
(1) Pedepsele care se pot aplica minorului sunt următoarele:
a) închisoarea strictă de la 5 la 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață;
b) închisoarea strictă de la 3 la 12 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii severe;
c) închisoarea strictă între limitele reduse la jumătate ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, când legea prevede pentru aceasta pedeapsa închisorii stricte, fără ca minimul închisorii stricte aplicabile minorului să depășească 3 ani;
d) închisoarea între limitele reduse la jumătate ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, când legea prevede pentru aceasta pedeapsa închisorii;
e) amenda sub forma zilelor-amendă, între 5 și 180 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50.000 lei și 500.000 lei;
f) munca în folosul comunității, între 50 și 250 de ore.
(2) Pedepsele aplicate minorului se execută în regimul prevăzut în legea pentru executarea pedepselor.
(3) Pedepsele complementare nu se aplică minorului.
(4) Condamnările pronunțate pentru faptele săvârșite în timpul minorității nu atrag incapacități sau decăderi.
(1) În cazul suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, stabilit de instanță. Dacă pedeapsa aplicată constă în zile-amendă, termenul de încercare este de 6 luni.
(2) Pe durata termenului de încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, instanța poate dispune încredințarea supravegherii minorului unei persoane din cele arătate în art. 117 ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor sau serviciului de reintegrare socială și supraveghere, potrivit art. 118. Instanța poate stabili, totodată, pentru minor una sau mai multe obligații dintre cele prevăzute în art. 117 alin. (3), iar după împlinirea vârstei de 18 ani, instanța poate să oblige pe minor la respectarea de către acesta a măsurilor de supraveghere ori a obligațiilor prevăzute în art. 103 și art. 107.
(3) Dispozițiile art. 95 alin. (3), art. 96 alin. (3), art. 97 și art. 98 se aplică în mod corespunzător.
(4) Sustragerea minorului de la îndeplinirea obligațiilor prevăzute în art. 117 alin. (3), art. 103 și art. 107 poate atrage revocarea suspendării condiționate potrivit art. 104 alin. (2) și art. 107 alin. (2).
(5) În cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere ori a obligațiilor stabilite de instanță, potrivit art. 103, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 104 alin. (2).
(1) În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii, la care se adaugă un interval de timp de la un an la 3 ani, stabilit de instanță.
(2) Pe durata termenului de încercare, instanța poate dispune luarea vreuneia din măsurile prevăzute în art. 124 alin. (2).
În cazul infracțiunilor sancționate cu pedeapsa închisorii sau cu pedeapsa închisorii stricte de cel mult 2 ani, instanța poate să nu aplice nici o pedeapsă minorului care nu a avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat și a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea unei pedepse.
(1) În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte de cel mult 5 ani, instanța, după stabilirea pedepsei, poate să amâne aplicarea acesteia, dacă minorul nu are antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat sau dovedește că are posibilitatea de a-l acoperi și după săvârșirea faptei a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea pedepsei.
(2) În cazul în care instanța amână aplicarea pedepsei, aceasta fixează în cuprinsul hotărârii data la care urmează să se pronunțe asupra pedepsei, care nu poate depăși 2 ani din momentul pronunțării hotărârii.
(3) Intervalul de timp dintre momentul pronunțării hotărârii și data fixată de instanță potrivit alin. (2) constituie perioadă de probă pentru minor.
(4) În perioada de probă, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, instanța poate dispune încredințarea minorului unei persoane din cele arătate în art. 117 ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorului sau serviciului de reintegrare socială și supraveghere, putând să dispună totodată pentru minor unele din obligațiile prevăzute în art. 117 alin. (3).
(5) Dacă minorul a avut o conduită corespunzătoare în perioada de probă, instanța poate să nu aplice nici o pedeapsă, iar dacă minorul nu a avut o conduită corespunzătoare, instanța poate fie să amâne încă o dată pentru același termen aplicarea pedepsei, fie să aplice pedeapsa în limitele prevăzute de lege.
(1) Măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.
(2) Măsurile de siguranță se iau față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
(3) Măsurile de siguranță se pot lua chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, cu excepția măsurilor prevăzute în art. 129 lit. d) și e).
Măsurile de siguranță sunt:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupație;
d) interzicerea de a se afla în anumite localități;
e) interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată;
f) expulzarea străinilor;
g) confiscarea specială.
(1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanțe, prezintă pericol pentru societate, acesta poate fi obligat să se prezinte în mod regulat la tratament medical până la însănătoșire.
(2) Când persoana față de care s-a luat această măsură nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune internarea medicală.
(3) Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, tratamentul se efectuează și în timpul executării pedepsei.
(4) Măsura obligării la tratament medical poate fi luată în mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecății.
(1) Când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman și se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării acestuia într-un institut medical de specialitate, până la însănătoșire.
(2) Această măsură poate fi luată și în cursul urmăririi penale sau al judecății.
(3) Persoana internată care părăsește fără învoire institutul medical va fi obligată, cu sprijinul organelor de poliție, să revină la institut, dacă legea nu prevede altfel.
(1) Când făptuitorul a săvârșit fapta datorită incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcții ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau altei ocupații, se poate lua măsura interzicerii ocupării acelei funcții sau exercitării acelei profesii, meserii ori ocupații.
(2) Această măsură poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puțin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puțin un an de la data respingerii cererii anterioare.
(3) Măsura interzicerii unei funcții sau profesii poate fi luată în mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecății.
(4) Această măsură nu poate fi luată în cazul persoanelor care exercită un mandat electiv, au responsabilități sindicale sau patronale ori desfășoară o activitate în domeniul presei.
(1) Dacă instanța constată că prezența unei persoane condamnate la pedeapsa privativă de libertate de cel puțin un an în localitatea unde a săvârșit infracțiunea sau în alte localități constituie un pericol grav pentru societate, poate lua față de această măsură interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte localități anume determinate prin hotărârea de condamnare.
(2) Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 5 ani și poate fi prelungită dacă nu a dispărut pericolul care a justificat luarea măsurii. Prelungirea nu poate depăși durata măsurii luate inițial.
(3) Măsura de siguranță poate fi revocată la cerere sau din oficiu, după trecerea unui termen de cel puțin un an, dacă temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puțin un an de la data respingerii cererii anterioare.
(1) Dacă instanța constată că prezența, în locuința familiei, a persoanei condamnate la pedeapsa privativă de libertate de cel puțin un an pentru loviri sau orice alte acte de violență cauzatoare de suferințe fizice sau psihice ori pentru vătămare corporală, sau pentru act sexual cu un minor, ori pentru corupție sexuală, săvârșite asupra unui membru de familie, constituie un pericol grav pentru ceilalți membri ai familiei, poate lua față de această persoană măsura interzicerii de a reveni în locuința familiei, la cererea părții vătămate.
(2) Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 2 ani și poate fi prelungită dacă nu a dispărut pericolul care a justificat luarea măsurii. Prelungirea nu poate depăși durata măsurii luate inițial.
(3) Măsura poate fi luată în mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecății.
(4) Partea vătămată poate cere oricând revocarea măsurii prevăzute în alin. (1).
(1) Cetățeanului străin care a comis o infracțiune i se poate interzice rămânerea pe teritoriul țării.
(2) În cazul în care expulzarea însoțește pedeapsa privativă de libertate, aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei.
(3) Încetarea expulzării se pronunță de instanță.
(4) Persoanele prevăzute în prezentul articol nu vor fi expulzate dacă există pericolul real de a fi condamnate la moarte ori de a fi supuse la tortură, tratamente inumane sau degradante în statul în care ar urma să fie expulzate sau dacă sunt căsătorite cu cetățeni români, au domiciliul și familia în România, iar căsătoria este anterioară săvârșirii faptei.
(1) Sunt supuse confiscării speciale:
a) bunurile produse ori care au dobândit un alt regim juridic prin infracțiune;
b) bunurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut modul lor de folosire. Această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor săvârșite prin presă;
c) bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei infracțiuni sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
d) bunurile dobândite prin săvârșirea infracțiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
e) bunurile deținute în contra dispozițiilor legale.
(2) Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora.
(3) Instanța poate să nu dispună confiscarea bunului, dacă acesta face parte dintre mijloacele de existență, de trebuință zilnică ori de exercitare a profesiei făptuitorului.
(1) Amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârșită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.
(2) Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță, măsurilor educative și asupra drepturilor persoanei vătămate.
(1) Prescripția înlătură răspunderea penală.
(2) Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor contra umanității.
(1) Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt:
a) 25 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață;
b) 20 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii severe;
c) 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii stricte mai mare de 10 ani;
d) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii stricte mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;
e) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii stricte între un an și 5 ani;
f) 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii, amenda sub forma zilelor-amendă ori munca în folosul comunității.
(2) Prevederile alin. (1) lit. e) se aplică și în cazul pedepselor prevăzute de lege pentru persoana juridică.
(3) Termenele prevăzute în prezentul articol se socotesc de la data săvârșirii infracțiunii. În cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, iar în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni.
(1) Cursul termenului prescripției prevăzute în art. 139 se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal.
(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.
(3) Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.
(4) Termenele prevăzute în art. 139, dacă au fost depășite cu încă o jumătate, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.
(1) Cursul termenului prescripției prevăzute în art. 139 este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.
(2) Prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Termenele de prescripție a răspunderii penale se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârșirii infracțiunii erau minori.
(1) În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
(2) Retragerea plângerii prealabile, de asemenea, înlătură răspunderea penală.
(3) Fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menține numai de către una dintre ele.
(4) Fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanților la săvârșirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menține cu privire numai la unul dintre ei.
(5) În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitatea de exercițiu restrânsă, acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu.
(1) Împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge și acțiunea civilă.
(2) Împăcarea este personală și produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii.
(3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali. Cei cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege. Împăcarea produce efecte și în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu.
(1) Grațierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai ușoară.
(2) Grațierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, afară de cazul când se dispune altfel prin actul de grațiere.
(3) Grațierea nu are efect asupra măsurilor de siguranță și măsurilor educative, afară de cazul când se dispune altfel prin actul de grațiere.
(4) Grațierea are efecte și asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiționat. În acest caz, partea din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei pronunțate de instanță se reduce în mod corespunzător. Dacă suspendarea condiționată este revocată sau anulată, se execută numai partea din pedeapsă rămasă negrațiată.
(1) Prescripția înlătură executarea pedepsei principale.
(2) Prescripția nu înlătură executarea pedepselor principale pronunțate pentru infracțiunile contra umanității.
(1) Termenele de prescripție a executării pedepsei sunt:
a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detențiunea pe viață sau detențiunea severă;
b) 5 ani, plus durata pedepsei închisorii stricte sau închisorii care urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul pedepselor cu închisoarea;
c) 3 ani, în cazul pedepsei amenzii sub forma zilelor-amendă și a muncii în folosul comunității.
(2) Prevederile alin. (1) lit. c) se aplică corespunzător și în cazul pedepselor aplicate persoanei juridice.
(3) Termenele prevăzute în alin. (1) se socotesc de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
(4) În cazul revocării suspendării condiționate a executării pedepsei sau a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, termenul de prescripție începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă.
(5) Măsurile de siguranță nu se prescriu.
Termenele de prescripție a executării pedepsei se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârșirii infracțiunii erau minori.
(1) Cursul termenului prescripției executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării pedepsei. Sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripție de la data sustragerii.
(2) Cursul termenului prescripției executării se întrerupe și prin săvârșirea din nou a unei infracțiuni.
(1) Cursul termenului prescripției executării pedepsei este suspendat în cazurile și condițiile prevăzute în Codul de procedură penală.
(2) Prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
(1) Reabilitarea de drept are loc în cazul condamnării la amendă sub forma zilelor-amendă, la muncă în folosul comunității sau la pedeapsa închisorii, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit nici o altă infracțiune.
(2) Prevederile art. 155 se aplică în mod corespunzător.
(3) Reabilitarea de drept poate fi constatată și de instanța de judecată. În acest caz instanța verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute în alin. (1), după care pronunță o hotărâre în constatare.
(1) Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanța judecătorească:
a) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii stricte, după trecerea unui termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunțate;
b) în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii severe ori la pedeapsa detențiunii pe viață comutată sau înlocuită cu pedeapsa detențiunii severe, după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă o jumătate din durata pedepsei pronunțate;
c) în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață considerată executată ca urmare a grațierii, a împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei sau a împlinirii termenului prevăzut de lege în cazul liberării condiționate, după trecerea unui termen de 20 de ani.
(2) Instanța poate dispune, în cazuri excepționale, reducerea termenelor prevăzute în acest articol.
(3) Condamnatul decedat până la împlinirea condițiilor de reabilitare poate fi reabilitat dacă instanța, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu.
(1) Termenele prevăzute în art. 152 și 153 se socotesc de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris.
(2) Pentru cei condamnați la amendă sub forma zilelor-amendă, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată sau executarea ei s-a stins în orice alt mod.
(3) În caz de grațiere totală sau de grațiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de grațiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă și de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dacă actul de grațiere se referă la infracțiuni în curs de judecată.
(1) Cererea de reabilitare judecătorească se admite dacă cel condamnat întrunește următoarele condiții:
a) nu a suferit o nouă condamnare în intervalul prevăzut în art. 152;
b) își are asigurată existența prin muncă sau prin alte mijloace oneste, precum și în cazul când are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de muncă;
c) a avut o bună conduită;
d) a achitat în întregime cheltuielile de judecată și despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, în afară de cazul când partea vătămată a renunțat la despăgubiri, sau când instanța constată că cel condamnat și-a îndeplinit în mod regulat obligațiile privitoare la dispozițiile civile din hotărârea de condamnare.
(2) Când instanța constată că nu este îndeplinită condiția de la alin. (1) lit. d), dar aceasta nu se datorează relei-voințe a condamnatului, poate dispune reabilitarea.
(1) Reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare.
(2) Reabilitarea nu are ca urmare obligația de reintegrare în funcția din care făptuitorul a fost scos în urma condamnării ori de rechemare în cadrele permanente ale forțelor armate sau de redare a gradului militar pierdut.
(3) De asemenea, reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță, cu excepția celor prevăzute în art. 129 lit. d) și e).
(1) În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o nouă cerere decât după un termen de 3 ani în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii severe și după un termen de 2 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii stricte; aceste termene se socotesc de la data respingerii cererii.
(2) Condițiile prevăzute în art. 154 trebuie să fie îndeplinite și pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere.
(3) Cererea respinsă ca urmare a neîndeplinirii unor condiții de formă poate fi reînnoită potrivit Codului de procedură penală.
Reabilitarea judecătorească va fi anulată când după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.
Prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea acestora ca autor, instigator sau complice.
Prin termenul public se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice de drept public.
Prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 3.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzate vreuneia dintre unitățile la care se referă art. 159 ori altei persoane juridice sau fizice.
Prin funcționar public se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar o însărcinare de orice natură, în serviciul vreuneia dintre unitățile la care se referă art. 159.
Prin funcționar se înțelege orice persoană care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice de drept privat.
Prin persoană care exercită un serviciu de interes public se înțelege orice persoană particulară care exercită o profesie de interes public, pentru care este necesară o abilitare specială a autorităților publice și care este supusă controlului acestora.
(1) Rude apropiate sunt ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude.
(2) Dispozițiile din legea penală privitoare la rude apropiate, în limitele prevăzute de alin. (1), se aplică, în caz de adopție, atât persoanei adoptate, cât și descendenților acesteia și în raport cu rudele firești.
Prin membru de familie se înțelege soțul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul.
(1) Informații secrete de stat sunt informațiile clasificate astfel de autoritățile competente, potrivit legii.
(2) Înscris oficial este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 159 sau care aparține unei asemenea unități.
(1) Arme sunt piesele, instrumentele sau dispozitivele declarate astfel prin dispoziții legale.
(2) Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac.
Fapta se consideră săvârșită în public atunci când a fost comisă:
a) într-un loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană;
b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane;
c) în loc neaccesibil publicului, însă cu intenția ca fapta să fie auzită sau văzută și dacă acest rezultat s-a produs față de două sau mai multe persoane;
d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relațiilor dintre persoanele participante.
Timp de război este intervalul de timp de la data declarării mobilizării sau de la începerea operațiilor de război până la data trecerii armatei la starea de pace.
La calcularea timpului ziua se socotește de 24 de ore și săptămâna de 7 zile. Luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.
Prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.