Competența

a) în materie contractuală, la instanța statului pe al cărui teritoriu se afla locul de executare. În sensul prezentului articol, prin loc de executare se înțelege, în cazul vânzării de mărfuri, locul unde au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile, iar în cazul prestărilor de servicii, locul unde au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;

b) în materia obligației de întreținere, la instanța statului pe al cărui teritoriu se afla domiciliul sau reședința creditorului, dacă cererea este formulată pe cale principala. În cazul în care cererea privind pensia de întreținere este formulată pe cale accesorie, este competența instanța care, potrivit legii, este chemată să soluționeze cererea principala;

c) în materie delictuala, la instanța statului pe al cărui teritoriu s-a produs sau urmează să se producă prejudiciul;

d) în cazul acțiunii civile în despăgubiri sau în restituire de bunuri ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, la instanța investită cu soluționarea acțiunii penale, dacă acea instanța este competența, conform legislației naționale, să soluționeze acțiunea civilă;

e) în cazul litigiilor rezultate în urma funcționarii unei sucursale, agenții sau a unei alte unități, în fața instanțelor de la locul unde se afla sucursala, agenția sau unitatea în cauza;

f) în cazul fondatorului, administratorului sau beneficiarului unui fond creat în temeiul unui statut, document scris sau unei convenții verbale, cu confirmare scrisă, în fața instanțelor din statul membru unde fondul în cauza își are sediul;

g) în cazul unui litigiu referitor la plata unei remunerații pretinse pentru salvarea unei incarcaturi sau a unor mărfuri, la instanța competența sa dispună sechestrarea încărcăturii ori a mărfii în vederea obținerii unei astfel de plati, dacă pârâtul detinea, la momentul operației de salvare, un drept asupra încărcăturii sau a mărfii.

a) în cazul unei cereri în revendicare, îndreptată împotriva mai multor pârâți, la instanța statului pe al cărui teritoriu se afla domiciliul sau sediul oricăruia dintre pârâți, dacă datorită raportului de conexitate dintre cereri exista interesul judecării lor împreună;

b) într-o cerere intemeiata pe obligația de garanție, la instanța competența să soluționeze cererea privind obligația principala;

c) în cazul unei acțiuni pe temei contractual care poate fi conexata unei acțiuni reale imobiliare îndreptate împotriva aceleiași persoane, la instanța în a carei raza teritorială este situat imobilul;

d) în cazul unei cereri întemeiate pe același act sau fapt ca și o alta acțiune anterioară, în fața instanței la care se afla pe rol aceasta.

(1) Asiguratorul având sediul pe teritoriul României sau al unui stat membru poate fi chemat în judecata după cum urmează:

a) în fața instanței statului pe al cărui teritoriu își are sediul;

b) în fața instanței române ori, după caz, a statului membru pe al cărui teritoriu își are domiciliul sau, după caz, sediul deținătorul poliței de asigurare, asiguratul ori beneficiarul asigurării;

c) dacă este coasigurator, în fața instanței române ori din statul membru la care este introdusă acțiunea împotriva asiguratorului principal.

(2) În cazul în care asiguratorul nu are sediul pe teritoriul României sau al unui stat membru, însă deține o sucursala, agenție ori o alta unitate pe acest teritoriu, se considera ca având sediul în România sau, după caz, în acel stat membru, în cazul litigiilor rezultate în urma funcționarii acelei sucursale, agenții sau unități.

(1) Asiguratorul poate intenta acțiune numai la instanțele din România ori din statul membru pe al cărui teritoriu se afla domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului, indiferent dacă acesta este deținătorul poliței de asigurare, asiguratul ori un beneficiar.

(2) Dispozițiile prezentei secțiuni nu aduc atingere dreptului asiguratorului de a introduce o cerere reconvențională la instanța la care, în conformitate cu prezenta secțiune, acțiunea inițială este în curs.

(1) De la dispozițiile art. 6-9 se poate deroga printr-o convenție încheiată ulterior nașterii litigiului.

(2) Dacă la data încheierii contractului de asigurare asiguratorul și asiguratul aveau domiciliul ori sediul pe teritoriul României sau al aceluiași stat membru, clauza privind competența instanțelor din acest stat este valabilă chiar dacă prejudiciul s-a produs pe teritoriul altui stat, cu condiția ca un astfel de acord sa nu vina în contradictie cu legea statului pe al cărui teritoriu își aveau domiciliul sau, după caz, sediul părțile.

a) pagube produse navelor maritime, instalațiilor din zona de coasta sau din largul marii ori aeronavelor, rezultate în urma utilizării lor în scopuri comerciale;

b) pagube produse bunurilor aflate în tranzit, altele decât bagajele călătorilor, atunci când tranzitul este integral sau parțial efectuat cu nave maritime ori aeronave;

c) răspunderea decurgând din utilizarea sau exploatarea navelor, instalațiilor ori aeronavelor menționate la lit. a), cu excepția răspunderii pentru vătămări corporale produse călătorilor sau pentru pierderea ori deteriorarea bagajelor acestora;

d) răspunderea pentru pierderile sau daunele cauzate bunurilor aflate în tranzit, altele decât bagajele călătorilor, atunci când tranzitul este integral sau parțial efectuat cu nave maritime ori aeronave.

(1) În materia contractelor încheiate de o persoană în calitate de consumator, într-un scop situat în afară domeniului sau profesional, instanța competența este determinata în conformitate cu dispozițiile prezentei secțiuni, în cazul în care:

a) contractul are ca obiect vânzarea de bunuri în temeiul sistemului de creditare cu plata în rate;

b) contractul are ca obiect un împrumut rambursabil în rate sau orice alta forma de credit încheiată în scopul finanțării vânzării de bunuri; sau

c) în celelalte cazuri, dacă contractul a fost încheiat cu un agent economic care desfășoară activități comerciale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau care, prin orice mijloace, își directioneaza activitățile spre acel stat membru ori spre mai multe state, inclusiv acel stat membru, iar contractul intră în sfera de acțiune a acestor activități.

(2) Când un consumator încheie un contract cu o parte care nu își are domiciliul ori sediul pe teritoriul unui stat membru sau al României, însă deține o sucursala, agenție ori alta întreprindere pe teritoriul unuia dintre statele membre sau al României, se considera, în cazul litigiilor rezultate din funcționarea sucursalei, agenției ori întreprinderii, ca partea în cauza își are domiciliul sau sediul pe teritoriul statului respectiv.

(3) Prevederile prezentei secțiuni se aplică și contractelor de transport care, pentru un preț forfetar, oferă o combinație între călătorie și cazare.

(1) Agentul economic poate introduce acțiune împotriva consumatorului numai la instanțele din România ori din statul pe al cărui teritoriu se afla domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului.

(2) Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului agentului economic de a introduce o cerere reconvențională la instanța la care, în conformitate cu prezenta secțiune, acțiunea inițială este în curs.

(1) De la dispozițiile art. 13 și 14 se poate deroga prin convenție încheiată ulterior nașterii litigiului.

(2) Dacă la data încheierii contractului părțile aveau domiciliul sau sediul pe teritoriul aceluiași stat, clauza privind competența instanțelor din acel stat este valabilă, cu condiția ca un astfel de acord sa nu vina în contradictie cu legea din statul în cauza.

(1) În privinta contractelor individuale de muncă, instanța competența este determinata în conformitate cu dispozițiile prezentei secțiuni.

(2) Dacă un angajat încheie un contract individual de muncă cu un angajator care nu își are domiciliul ori sediul pe teritoriul unui stat membru sau al României, sunt competente instanțele române ori ale statului membru pe teritoriul căruia se afla sucursala, agenția sau unitatea deținută de angajator, în cazul litigiilor rezultate din funcționarea acestora.

a) în fața instanțelor din statul respectiv;

b) în fața instanțelor din România sau din statul membru în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea ori unde se afla ultimul loc în care acesta și-a desfășurat activitatea. Dacă angajatul nu-și desfășoară sau nu și-a desfășurat în mod obișnuit activitatea pe teritoriul aceleiași tari, sunt competente instanțele din locul unde este sau a fost situat domiciliul ori, după caz, sediul angajatorului.

(1) Un angajator nu poate introduce acțiuni decât la instanțele de pe teritoriul României sau ale statului membru în care angajatul își are domiciliul.

(2) Dispozițiile prezentei secțiuni nu aduc atingere dreptului angajatorului de a introduce o cerere reconvențională la instanța la care, în conformitate cu prezenta secțiune, acțiunea inițială este în curs.

(1) În cazul în care pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este chemat în judecata în fața unei instanțe române care nu este competența, potrivit prezentei legi, iar pârâtul nu se înfățișează în instanța, instanța română își declara din oficiu lipsa de competența.

(2) Instanța suspenda acțiunea până când se dovedește ca pârâtul a primit actul de sesizare a instanței în timp util pentru pregătirea apărării sau ca au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens.

(3) Comunicarea actelor judiciare și extrajudiciare va fi realizată potrivit legislației în vigoare, în conformitate cu convențiile internaționale în domeniul cooperării judiciare în materie civilă și comercială, la care România este parte.

(1) În cazul în care se introduce o acțiune la instanța română, ulterior introducerii unei acțiuni cu același obiect și între aceleași părți la o instanța dintr-un stat membru, instanța română suspenda din oficiu acțiunea până la stabilirea competentei primei instanțe sesizate.

(2) După stabilirea competentei primei instanțe sesizate, instanța română își declina competența în favoarea acesteia.

(1) În cazul în care la o instanța română se introduce o acțiune aflată în raport de conexitate cu o acțiune introdusă anterior la o instanța dintr-un stat membru, instanța română poate suspenda acțiunea.

(2) În cazul în care acțiunile aflate în raport de conexitate se afla în prima instanța, instanța română poate, la cererea uneia dintre părți, să-și decline competența în favoarea instanței întâi sesizate, dacă aceasta este competența să soluționeze acțiunea instanței române și dacă legislația naționala permite conexarea acestor acțiuni.

(3) Sunt considerate în raport de conexitate acele acțiuni care sunt atât de strâns legate între ele încât este eficient ca acestea să fie judecate împreună pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile ce pot rezultă în cazul acțiunilor separate.

a) la data la care a fost depus actul de sesizare sau un alt act echivalent la instanța respectiva, cu condiția ca reclamantul sa fi luat măsurile necesare pentru ca actul să fie înmânat pârâtului, dacă avea aceasta obligație potrivit legii; sau

b) în cazul în care actul trebuie comunicat înainte de a fi depus la instanța, la data la care actul a fost primit de autoritatea responsabilă cu comunicarea acestuia, dacă, potrivit legii, reclamantul a luat măsurile necesare pentru ca acesta să fie depus la instanțe.